Rodica Dascălu -  Mioara Băluță, "Frunze sub un ștergător de parbriz" sau "despre cum "omul este verigă între Dumnezeu și creația sa..."

* * *

i-am spus gravitație

pentru că nimeni și nimic

nu i se putea împotrivi.

acolo.

înăuntru

se aduna toată greutatea

tot echilibrul.

nu i se vedea marginea

nici centrul.

doar în serile cu lună

un sunet ca o mișcare ruginită de lanț

se ridica din adâncuri. o respirație

înăbușită care încerca să atingă

limitele nebănuite ale întregului.

*

Poezia prietenei mele, Mioara Băluță, poartă o amprentă, cu ajutorul căreia o identifici ușor în creația literară contemporană.

Toate ideile ei despre lume și viață, despre om în totalitatea conexiunilor sale se îmbină într-o concepție unitară, în deplină armonie cu viața sa lăuntrică.

Pe baza intuiției sale și a experiențelor personale, Mioara Băluță reușește să atribuie un înțeles mult mai adânc realității decât simpla ei aparență imediată.

Citindu-i poeziile din volumul: ”Frunze sub un ștergător de parbriz” ( Editura Rovimed Publishers, 2020 ), simți cum ți se conturează ceva nou în interiorul ființei, cum se naște o semnificație. Toate lucrurile disparate pe care le-ai parcurs, emoțiile, tristețile sau neînțelegerile se organizează într-un întreg. Ceea ce părea fără explicație prinde deodată viață, se înfiripă un fuior fragil, ce se adună și se risipește la cea mai mică adiere… E adevărul care a stat ascuns în aceste secvențe ale existenței. Adevărul care se caută pe sine şi se reîntregește.

Vorbind despre adevăr, părintele Dumitru Stăniloae aprofundează esența acestuia:

”Nu omul e încadrat în vreuna din părțile creației și adaptat ei, ci toate părțile creației sunt încadrate în om și adaptate lui. Creația devine un cosmos în om, întrucât e unificată și umanizată deplin în el; brațele omului sunt mai largi decât toate dimensiunile creației. El e mai cuprinzator decât toată creația neînsuflețită ajungând până la Dumnezeu și mijlocind între creație și Dumnezeu.”

Trăirile intense ale unui suflet aflat într-o perpetuă căutare, dialogul permanent între eul superior și sinele profund sunt prezente în poemele Mioarei Băluță ca niște torțe autentice ce se aprind și ard, dând naștere viului. Viața lăuntrică este tocmai calea sinuoasă pe care poeta alege să meargă, dorind să-și descopere ființa, să intre în relație cu absolutul, cu Dumnezeu.

Prin iubire reușește să transfigureze zbuciumul, zbaterea, pierderea în poeme de mare forță, reluând ciclul Dumnezeu, creație, om, Dumnezeu…

”Poeta dezvăluie o vocație a perspectivei integratoare - una care îi permite să tenteze la atingerea acelor ”limite nebănuite ale întregului” - …”, subliniază Dan Bogdan Hanu în prefața volumului menționat.

Felicitări, Mioara Băluță! Drum lin cărții tale către cititori!

Recomand cu toată sinceritatea acest volum de poezie despre care cineva s-a exprimat: ”Frunze sub un ștergător de parbriz” nu este o carte, ci o "magie"...

 

Mihaela Aionesei - Note de lectură

„După cinci ani de la apariția celui de-al doilea volum de versuri „Partea nevăzută a lunii” (2015) și un debut bine primit în lumea literară băcăuană în 2014 cu volumul „În cădere voi râde”, poeta Mioara Băluță surprinde plăcut cu un nou volum de poeme intitulat „Frunze sub un ștergător de parbriz”, apărut în condiții grafice de excepție la Ed. „Rovimed Publishers”, Bacău, 2020. Culoarea verde a coperții mă duce cu gândul la un smarald desăvârșit în flăcările ființei. Irizările lui ne călăuzesc pe poteci nebătătorite, unde cuvintele sunt cântărite bine, dând sensuri noi și imprevizibile în cele 101 stări poetice (fără titlu) care alcătuiesc suflul poemului cuprins în cele aproape 120 de pagini. Remarcabilă, consider starea de la pag. 21, pe care o redau integral spre exemplificare:

„cineva a spus: totul trebuie

cântărit. dacă vrei să mergi

în direcția bună

simte curgerea.

mută focul. respiră...

respir, mi-am zis. precum în cer

așa și pe pământ.

unul avea un munte atârnat de gât.

altul ducea atent o mână de monede.

un altul trăgea de el câteva pietre.

toți doreau să-și țină greutățile în echilibru.

înaintând fără să se aplece.

eu nu mă aveam decât pe mine –

cel mai prețios capital pe care l-am putut aduna.

număram înainte săptămânile.

înapoi visul. revolta.

nu.

nu m-am înrăit

dau nici n-am putut uita.”

„Frunze sub un ștergător de parbriz” este o carte a echilibrului, a desăvârșirii atât spirituale cât și poetice, în care poeta nu doar că-și înfruntă ego-ul, ci îl și îmblânzește prin acceptarea, nu și aprobarea, lumii în care trăiește. La toate provocările vremurilor răspunzând cu rezistența omului care a înțeles că „încrederea unui om liber” este „o pasăre care se sacrifică pentru cină” , cu vigilența celui ce știe că „e mai ușor să înțelegi primejdia/ decât liniștea care mocnește prin preajmă.”

Mioara Băluță „un fost soldat/ aflat în linia întâi/ a câmpului de zăpadă”, așa cum se descrie la pag.25, după îndelungi lupte interioare, pare să-și fi găsit calea înaintând cu înțelepciune, încet, fără „să tulbure nisipul”, (și bine face!). Un volum presărat cu dileme existențiale la care apar, ca un posibil răspuns, și câteva definiții filosofice care nu vor trece neobservate, cu siguranță.

Felicitări și succes, Mioara Băluță!”

*Mihaela Aionesei, Notă de lectură, 11 dec. 2020

(Mulțumesc, Mihaela! Spuneam odată, pe undeva, că poezia apare în momentul în care simțim nevoia acută de a trece realitatea prin filtrul rațiunii sau prin cel al credinței, cu grația și cu turbulențele pe care noile vremuri le cer atunci când ajung în viețile noastre. Se naște și ia forma unei nostalgii vechi în care ne găsim uneori refugiul, ca niște orbi care se târăsc de-a lungul unei străzi pe care se simt în siguranță, unde suntem surprinși de căldura locului ca de tăcerea unui zeu care ne cunoaște și pe care nu-l auzim. Te îmbrățișez! MB ) 

COPII LIBERTĂȚII

 Autoportret în cărbune aprins
Liviu CHISCOP

După debutul din 2014, cu În cădere voi râde, cel de-al doilea volum de versuri al doamnei Mioara Băluţă – Partea nevăzută a lunii („lansat” pe 30 octombrie crt. la „Café du Théatre”) – liric prin excelenţă, depune mărturie, în conformitate cu canoanele genului, asupra propriilor idei, gânduri, sentimente, atitudini ale semnatarei. În acest context, era firească tentaţia autoportretizării, prezentă în nu mai puţin de 20 de poeme din cele 95, câte însumează volumul, din care am selectat, spre ilustrare, doar câteva. Să începem, didactic, cu portretul fizic: „sunt aici / îmi pieptăn părul / şi chipul meu este frumos / de parcă aş fi făcut dragoste (...) // priviţi-mă / nu veţi înţelege nimic din unghiile astea lungi / şi buzele acestea moi / ca viaţa” (p. 68-69). Tranziţia spre portretul psihic, moral, interior e realizată prin poemul mai mult decât o rochie: „mai mult decât o rochie / croită cu furie / sunt o câmpie fertilă / o construcţie în mişcare / care te cutremură” (p. 73). Altă dată se închipuie ca fiind „femeia deşertului”: „sunt femeia celor patru pătrare / femeia deşertului / pentru că n-am iubit primul bărbat / nisipurile au furat mireasa” (p. 28), ori chiar o vietate a deşertului: „şi eu mă simt ca o felină mică / în faţa unei gheare mai mari / alintându-mă pe lângă pereţi / scâncesc speriată: vreau acasă” (p. 96). Poeta este, fără îndoială, o „vitalistă”, o „trăiristă” (la noi, existenţialismul s-a numit, iniţial, „trăirism”), combustia sentimentelor realizându-se la temperaturi înalte, la cote incandescente, ca într-un „cărbune aprins”, după cum, metaforic, se autodefineşte. De aici, din acest neoexistenţialism atât de caracteristic poeţilor din „noul val” – în care s-a regimentat, indiscutabil, şi Mioara Băluţă – derivă, am spune, gesticulaţia grandilocventă, declaraţiile megalomane prezente la tot pasul, un exemplu fiind poemul am nevoie de un viscol nebun: „ceva să mă smulgă din rădăcini / şi să mă arunce în aer / de o ninsoare care să vindece / toate viciile la care ţin / am nevoie de o mână / care să împrăştie în raze / terminaţiile nervoase ale fiecărui an” (p. 87). Între credinţă şi tăgadă Tipic neoexistenţialistă este şi relaţia poetei cu divinitatea, mergând uneori într-o direcţie apostatică amintind de „existenţialismul ateu”, teoretizat de Jean Paul Sartre în veacul trecut. Simţindu-se singură, marginalizată, părăsită de toţi în această „viaţă ca o rulotă / uitată la marginea pădurii”, e firesc poate ca eroina cărţii să se întrebe, la un moment dat, dacă Dumnezeu, care a părăsit-o, există cu adevărat: „Dumnezeu nu există Doamne / de ce m-ai părăsit” (p. 22).  Precum odinioară Arghezi, care exclama într-un Psalm, „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”, tot astfel autoarea acestei Părţi nevăzute a lunii, partajată între credinţă şi tăgadă, ar dori semne concrete care să-i confirme existenţa divinităţii, întrebându-se într-un final de poem: „de ce rugăciunile noastre nu te arată / Doamne” (p. 86). Relaţia poetei cu divinitatea e totuşi ambiguă, am spune, căci alteori lui Dumnezeu, care e imaginat doar ca „un bătrân în cămaşă de forţă”, îi sunt adresate rugi fierbinţi precum: „dă-mi Doamne viaţă să te respir / nu doar să te scriu” (p. 63), sau: „iami Doamne întunericul acesta / şi du -mă în respiraţia lui să respir” (p. 66), pentru ca, în cele din urmă, realizând poate că „nimic nu există fără Dumnezeu”, să-i solicite, cu sinceritate, revenirea: „osândit/ întoarce-te în cortul nostru/ Doamne!” (p. 42). Un erotism ce stă să dea pe dinafară... Spaţiul limitat al prezentei recenzii nu ne permite semnalarea şi exemplificarea tuturor motivelor întâlnite în cuprinsul volumului, cum ar fi metempsihoza, mitul adamic, mitul androginului, cel al destinului („fortuna labilis”), a trecerii inexorabile a timpului, sau al zădărniciei din spusele eclesiastului: − „vanitas vanitatum vanitas”. Recurente sunt, de asemeni, motive precum cel al tăcerii, al liniştii, dar şi cel al nopţii şi întunericului, ca să nu mai vorbim de propensiunea autoarei pentru sezonul invernal, confirmată de impresionanta frec-vență a termenilor din aria semantică a iernii: frig, ger, zăpadă, viscol, îngheț, ninsoare, fulgi etc. Cel mai bine tratat, ca să spunem așa, rămâne, fără îndoială, motivul iubirii, erotismul debordant al eroinei manifestându-se uneori – cum însăși precizează – chiar dincolo de limita legii… Motiv central al cărții, „setea de iubire” generează, prin asocierea imprevizibilă a termenilor în context, imagini de o indicibilă expresivitate și originalitate, precum: „m-am ghemuit în locul lui cald/ și i-am lăsat mirosul / să mă atingă / sângele pleca și se întorcea în inimă / țineam întunericul aprins / pe limbă / țipătul mut al ființei / trecut prin toate vămile // călătorule rămâi / imprimă-mi această oră în toate nopțile” (p. 52). Dacă teoreticienii, autorii manualelor de filozofie, sunt unanim de acord că iubirea reprezintă „una dintre principalele direcții ale fericirii”, am fost sinceri interesați să aflăm și opinia unei practiciene, recte a autoarei, fină cunoscătoare, dacă nu chiar expertă în materie de amor. „Fericirea – spune ea – e ceva acidulat care ne înțeapă/ limbile / nici șampanie nici vin/ doar un somn din care ne trezim / să ne învățăm tristețea cu răbdare”. (p. 84). Nici în cazul bărbatului fericirea nu poate exista în afara iubirii, fiindcă este „fericit cel ce mai întâi a iubit/ și apoi și-a recunoscut / în plină cădere aripa / din gol înălțându-se/ în ultima secundă” (p. 71). Dinamica imaginarului poetic În sfârșit, nu putem încheia fără a semnala potențialilor cititori ai cărții remarcabila ei modernitate sub aspect formal, cvasitotalitatea pieselor fiind în vers liber și vers alb, cu excepția a două poeme de factură clasică – Oglindire (p. 21) și Lumina pe întunericul altcuiva (p. 43), care însă, tematic, sunt perfect articulate întregului. Prin bogăția și varietatea sa, imaginarul artistic constituie încă o reușită a acestui volum: aproape că nu există figură de stil (lexicalsemantică, morfosintactică, retorică, fonologică) sau procedeu artistic care să absenteze din cuprinsul cărții. Dacă metafora, ingambamentul, oximoronul, anafora etc. pot fi întâlnite la tot pasul, iată două altfel de imagini, mai rare, de natură a proba virtuozitatea autoarei. Prima dintre ele ar fi o aliterație expresivsimbolică, având la bază repetarea sunetului consonantic v plasat în poziție inițială în nu mai puțin de cinci vocabule din versurile: „Să-mi tulbure visul sânii tăi obraznici / – Vara lor prin vene încă îmi vânează – / Vindecă-mi plecarea pașilor zburdalnici” (s.n. – p. 43). Dacă aliterația e o „figură de echivalență fonologică” – cum e definită în estetica literară –, anastrofa e un procedeu artistic cu totul aparte, care ține de topică, adică de așezarea termenilor în context. Autoarea Părții nevăzute a lunii a recurs la acest procedeu ingenios pentru a evita – zic eu – o eventuală acuzație de licențiozitate/ vulgaritate. Nerezistând ispitei de a- și face cunoscut idealul de masculinitate la care aspiră, la care visează (un bărbat nud, erect, întins pe pat), a apelat la anastrofă siluind topica în chipul următor: „(…) îmi imaginez / un bărbat / patul întins gol / erect adevărul nu-mi dă voie să dorm / asta înseamnă că sunt vie / zâmbesc” (p. 10). Zâmbim și noi, nu înainte de a preciza încă o dată că poeta a reușit să ne convingă, cu asupra de măsură, că e pe deplin stăpână și pe tehnica versificației. Beneficiară a unei vitalități debordante, vizibile mai ales în erotismul ce stă să dea în clocot, frizând pe alocuri nimfomania, dacă nu chiar – cum am văzut – obsesia priapică, adică „mai mult decât prevede legea” – cum însăși recunoaște – Mioara Băluță reușește să se plaseze, cu a sa Parte nevăzută a lunii, pe creasta „noului val” al liricii existențialiste actuale.

*) Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Timişoara, Editura Eurostampa, 2015, 110 p.

Uşor cu luna pe scări *
 (*Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015) 
Petre ISACHI 
CRITICE 

„Nimeni nu-i perfect în uitarea şi în frigul lui...”, ne avertizează încă din motto-ul cărţii, autoarea trădându-şi din start, metafizica romanticului pesimist de sorginte eminesciană, ce trăieşte cu acuitate, nostalgia absolutului/ paradisului şi are sentimentul zădărniciei. Titlul şi parţial problematica celui de-al doilea volum Partea nevăzută a lunii al poetei Mioara Băluţă (debutul: În cădere voi râde) mi-a amintit de capodopera lui Eminesu, Scrisoarea I, unde genialul poet transfigurează alegoric, spectacolul sublim şi tragic al lumii – în fapt/ în esenţă, un bâlci al deşertăciunilor – văzut obiectiv de pe „mişcătoarea mărilor singurătate”, scos din „noaptea amintirii” şi simţit „ca-n vis” de toţi cei ce urmează „lunga timpului cărare”. Luna, motiv poetic etern, devine la autorul Scrisorilor un personaj-martor/ alter ego ce consemnează condiţia eternă a omului: „La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!” şi configurează schopenhauerian tirania visului himeric, generat de dorul „nemărginit” ce guvernează universul. Dacă în Satira I, Eul poetic se identifică cu „stăpân-a mării”, pentru a revela fatalitatea destinului: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul nopţii”, în Partea nevăzută a lunii…, poeta transfigurează astrul nopţii, simbol arhaic fundamental, cu funcţia de arhetip şi principiu de clasificare al lumii, pentru a iradia simbolicoevocativ şi a sugera subconştientul, imaginaţia, visul, elementarul, femininul, naşterea, devenirea, iubirea, moartea etc., totul într-o viziune contaminată pesimist eminescian, de „eterna alergare” specifică omului. Convinsă că lumea trebuie romantizată, poeta eminescianizează cu graţie bacoviană postmodernistă, teme biblice (soarta, hazardul, fugit tempus, vanitas vanitatum, geniul morţii evadarea în vis, în trecut, în copilărie, eros etc.) ce fac de nerecunoscut celebrul deznodământ al poemului Epigonii („Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi”) într-o ars poeticatestament remarcabilă prin goana după adevărul din „partea nevăzută” a lumii/ lunii. Care adevăr? Cel pe care autorul Luceafărului îl considera „ca şi păcatul mumii Eve/ De faţă-i pretutindeni şi pururea aeve”…, de fapt, baza şi conştiinţa oricărei arte: „poezia e o risipire/ un dezmăţ al nimicului spiritual/ copiii mei să nu mă vadă micşorând-mă/ să nu creadă că voi pleca/ fără să-mi iau la revedere// scriu pentru voci/ care nu ştiu ce se poate întâmpla/ dar vor să coboare în întuneric/ după adevăr/ încerc să mă ascund/ pelerinii mă prind sub picioarele lor// alergaţi căutaţi…// minuscula existenţă prin voi/ se va reproduce în cel mai mic amănunt/ graţioasă ca o balerină va dansa/ pe vârfuri/ în cutia muzicală a lumii…” (praf în picioarele alergătorilor, p. 12). Condiţia omului contemporan, de alergător ce nu ştie încotro merge este potenţată în alchimia compoziţională a cărţii, prin opoziţia şi complementaritatea perechii originare: fiat lux – post tenebros lux. Viaţa omului cea care-şi arată asemenea lunii eminesciene, sieşi farmecul („Străbătute de-al tău farmec, ţie singură-ţi arăţi”) luminează seducător atât drumul imaginaţiei, cât şi pe cel al cunoaşterii indirecte, discursiv-raţionale identificată de autoare cu propria-i soartă cu adevărat misterioasă, sublimă şi tragică mai ales în partea ei „nevăzută” (v. a fost iarnă de când mă ştiu, p.58; de parcă inima mea, p.50; avem pâine după pofta inimii, p.46; cui să mă adaug, p.36; norocul meu, p.28 etc.). Se ştie: cele nevăzute guvernează pe cele văzute… Afirmaţia rămâne misterioasă, dacă uităm că – am citit şi în Schopehauer – oamenii sunt ca luna nu-şi arată decât o faţă. Impresia că trăim într-un „imens deşert” este accentuată şi de aura de mister a părţii nevăzute a lucrurilor, de ispita întunericului: „să coboare în întuneric/ după adevăr”. Mitologia şi simbolistica nopţii – se ştie – sunt generate de angoasa, reacţia depresivă şi chiar groaza ce o provoacă întunericul, simbol al timpului devorator: „Timpul e negru pentru că e iraţional şi nemilos”!. În planul psihanalizei, întunericul sufletesc e simbolul păcatului, adormirii raţiunii şi invaziei forţelor primare ale inconştientului, dar şi o stare a unei posibile revelaţii, încât poate fi asociat misterului, reveriei şi inspiraţiei poetice. Blagian vorbind scriitoarea mizează pe aşa-zisa poetică a tainei şi pe muţenia lucrurilor: „sunt iubita propriei mele muţenii” (v. andante, p.19). Totul se ascunde şi totul este ascuns, încât convingerea autoarei că „într-un imens deşert/ singurul adăpost îţi eşti tu ţie însăţi” (v. cu timpul, p.8) nu face decât să reconfirme eterna furtună existenţială, egoismul şi pesimismul schopenhauerian („egoismul este sâmburele vieţii”), pericolul renunţării şi al înstrăinării. Să fie „partea nevăzută a lunii”, un simbol al (auto)distrugerii, al pasiunilor tenebroase şi malefice, al energiilor duşmănoase ce se cer învinse pentru ca individul să poată  supravieţui, al „lunii negre” ce are, se ştie, o putere – forţa găurilor negre - de atracţie şi de absorbţie înspăimântătoare!? Aşa s-ar explica de ce autoarea are ceva din metafizica „unor nobili cu titlul pierdut/ într-un septembrie medieval” (v. abandon, p.9), iar „viaţa” ( supratemă a cărţii) nu este revelată „ca o pradă”, în viziunea lui Marin Preda, ci „ca o biblie” (v. whon i need you, p.56), adică „viaţa” în care sacrul coexistă cu demonicul, adevărul cu minciuna, „viaţa” în care noi reiterăm la nesfârşit mitul lui Iov şi în care – folosesc titlul unui poem al M. B. – „se poate spune că aşa a fost să fie” (v.p.30) ca tocmai acolo să se afle ochiul inorogului, „viaţa” ca loc poetic prin excelenţă locuibil, pe cât de sublim, pe atât de tragic și grandoarea tragic-bacoviană a omului predestinat să trăiască căderea, golul sufletesc, abisul, singurătatea, absurdul, înstrăinarea etc. Poeta pretinde că trăieşte poetic viaţa, din moment ce afirmă tranşant: „eu scriu aşa cum trăiesc”!?. Dar să observăm ce vede ochiul inorogului în această viaţă „ca o biblie” în care (re)citim borgesian, „cartea de nisip” a lumii/ a omului, fiinţă creată de Dumnezeu pentru a se întrece pe sine: „nu te lăsa pradă poeziei fiul meu nu te opri/ muzica ei uimitoare te va atrage înăuntru/ fii mai mult decât mine/ fii mai mult/ decât cei pe care îi ştii/ mintea ta e o hartă nevăzută/ un mănunchi de chei/ şi tot atâtea uşi nedeschise/ încă ai un munte în faţă/ ai un munte în piept/ potriveşte-ţi pasul cu stâncile lui// dă-i timpului vise trupul să-ţi rămână viu/ dă timp rănilor şi se vor vindeca singure/ altfel/ eşti şi vei ajunge ca nisipul/ un animal flămând/ care înghite orice respiră orice curge/ în orice direcţie bate vântul/ nu-l poţi ucide nu-i poţi prinde inima” (cu ochii vii, p.17). Motivul muntelui, un axis mundi, un confident al stelelor căzătoare, inclus în arhitectura textului între posibilele chei de lectură, semnifică încercarea scriitoarei de a-şi depăşi limitele, întro ascensiune spiritualizată prin cunoaştere de sine, într-o participare activă la marea simfonie a vieţii cosmice. Este evadarea ei/ noastră din condiţia de „animal flămând”… ce „curge în orice direcţie bate vântul” şi trăieşte sub zodia lui sunt (v. la boheme, p.60). Este evident pentru fiecare cititor, poetul Mioara Băluţă repetă destinul lui Sisif, cel ce înţelege în final că e responsabil de propria-i fericire, din moment ce îşi poate schimba opţiunea, judecata şi dorinţa. De ce nu o face?! În spaţiul constelaţiei poetice în care s-a născut, „partea nevăzută” reprezintă mărturia bucăţilor de suflet în care predomină viaţa infantilă, arhaică, vegetativă, artistică a psihismului. Zona lunară a propriei personalităţi – clarul de lună, ar fi spus Eminescu – regimul nocturn ce reprezintă timpul epifaniei forţelor malefice. Aura crepusculară, inconştientă a tropismelor şi a reacţiilor instinctive ale fiecăruia dintre noi, mi se pare a fi partea cea mai realizată artistic a poemelor ce ascund „cea mai frumoasă prăpastie” pe care o numim viaţă. Este configurată partea „primitivului” din noi, treaz chiar în timpul somnului, în visele, fantasmele şi imaginarul ce ne modelează sensibilitatea profundă: „şi se trezeşte din viaţa ei/ eu nu ştiu în care viaţă adorm/ şi într-a cui mă trezesc/ nerecunoscută şi învinsă evă/ şarpe şi fruct/ merg în urma timpului cum îşi urmează/ mortul crucea// dar poate tu nu simţi/ că îmi viscoleşte de -o vreme prin vise/ că suflu în pumni şi degetele/ au început să mi se încălzească/ că mă aprind şi luminez noaptea/ mai ales/ în partea nevăzută a lunii vin/ şi fac dragoste cu tine aşa/ ca o pedeapsă” (lumea se culcă, p.47). Poezia „ca o fereastră spre lume” (v. a fost iarnă de când mă ştiu, p.58) îi revelă cititorului o lume configurată în „clar de lună” în care fiecare pare să fie preocupat de „felul în care ne adăugăm” (v. p.64) culorilor nopţii, fascinaţi de căderea în noi înşine/ în lume. Poeta ce poartă pe umeri „biserica tuturor femeilor” (v. a trecut noaptea, p.66) şi se revede în oglinda poemului transfigurează în Partea nevăzută a lunii, sensibilitatea femeii neînţelese (nu am văzut femei înţelese!?) încredinţată farmecului tăcut al gândurilor secrete, al misteriosului cântec al inimii refugiată fie în paradisul copilăriei, fie al iubirii, reculeasă în sine, captivă într-un vis al vieţii „ca o biblie”, pradă poeziei sau beţiei instinctului poetic, transei unei chemări vitale, care îi duce sufletul capricios, boem, fantast, himeric în voia aventurii poetice: „port cu mine iadul/ raiul deopotrivă bântuie lumea/ prăpastie la răscruce de vânturi/ sunt femeia celor patru pătrare/ femeia deşertului/ pentru că n-am iubit primul bărbat/ nisipurile au furat mireasa// oricine mă întreabă/ îi răspund ce e viu e migrator/ praf de lună ne acoperă/ subtil toată viaţa îmblânzim/ scorpioni apoi vine un copil/ şi-i duce la gură/ spontan// apar atâtea înţelesuri/ dar adevărul e singur deşi îl duc//cu mine peste tot” (norocul meu, p.28). (Re)scrisă în cele 95 de poeme ale volumului (v. îmi scriu poemul, p.74) autoarea ne oferă un autoportret în palimpsest, dar şi haloul poetului etern ce pendulează între două limite, finitul – infinitul celor văzute şi al celor nevăzute - care-l încarcerează şi-l evită în acelaşi timp. Metafizica poetului pentru care nimic nu este sigur decât incertitudinea, a omului pătruns şi convins de principiul aparent imoral ce guvernează lumea: „să te aştepţi oricând, la orice, de la oricine, inclusiv de la tine însuţi” contaminează întreg volumul. Această aşteptare tragică (im) previzibilă, însoţită de „geniul morţii” şi aerul „plin de pisici” asociate principiului feminin, senzualităţii, misterelor nopţii potenţează atributele malefice ce locuiesc partea nevăzută a inimii: configurare a perfidiei, agresiunii, cruzimii, a iraţionalului şi a demonicului, încât eşuăm întotdeauna „într-un ochi străin de apă” (v. aerul e plin de pisici, p.61) şi trăim într-o lume (dez)vrăjită sub aceeaşi eternă tiranie a Eului: „nimic magic nimic personal/ înainte şi după tot eu” (v. am spart gheaţa, p.80).  De aici identitatea noastră de oameni de hârtie ce locuiesc înstrăinaţi întrun Text „viaţa ca biblie” sau „viaţa mea ca o rulotă/ uitată la marginea pădurii” , v. am nevoie de un viscol nebun, p.87, înfricoşaţi şi însinguraţi de visul nefiinţei, pe care-l trăim întrun univers himeric. Mesajul cărţii este fatal eminescian: „Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace”, reconfirmând cu eleganţă romanticoexpresionistă, obsesia Mioarei Băluţă, pentru mitul căderii. În fapt: câtă înălţare - atâta cădere – atâta poezie! Câte văzute – atât nevăzute – atâta poezie! Fundamental rămân sensul teologic al frumosului şi nostalgia paradisului pierdut, atâta timp cât „într-a veşniciei noapte pururea adâncă/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…”. Cum omul/ poetul este asemenea lunii: adică nu-şi arată decât o faţă, las cititorului plăcerea de a-i descoperi „partea nevăzută” ascunsă de poetă, cu graţia şi intuiţia Evei trădată de eternul Adam incapabil să înţeleagă şi să poarte pe umeri „biserica tuturor femeilor”. Şi – paradoxul paradoxului – cu atât mai greu, biserica unei singure femei… Un sfat, deşi nu ştiu scriitori care să fi urmat din convingere sfatul unui critic! Pentru viitorul volum al poetei care promite să se învingă pe sine: ca să rămâi în Poezie trebuie să te asemeni cât mai puţin cu predecesorii… De loc, mi se pare imposibil. Au încercat dadaiştii…

Theodor George Calcan, 

Grefă pe ochiul tău înroşit şi încercănat cu praful din lună*

…..Cu ceva vreme în urmă, mai precis la începutul deceniului şapte trecut, făcea vogă în lumea literară din România, poemul poetului grec Yiannis Ritos, “Sonata clarului de lună”. De ce? Poate fiindcă punea în gura unei femei, cu frenezie, graţie şi meşteşug literar deosebit, cele mai grave probleme ale omenirii…

Poet de sorginte social politică cu orientare vădit comunistă, acesta fusese interzis în Grecia pentru o bună bucată de vreme şi totuşi, până în 1990, noiembrie, anul morţii sale, acesta reuşise să facă să-i apară 117 cărţi de poeme, teatru, eseuri, fiind cum se vede, deosebit de prolific şi cu priză la public. Poemul “Sonata clarului de lună” rămâne, poate, capodopera sa şi veţi înţelege că nu fac apel la el în zadar. Recitat pe fundal de “Sonata lunii” compusă de Beethoven, poemul capătă o profunzime, o culoare şi un stil perfect valabile şi astăzi, situaţiei destul de dificile greceşti şi nu numai.
…..Cartea pe care încerc să o comentez, sper constructiv, “Partea nevăzută a lunii”, autor Mioara Băluţă, e o carte în care intensitatea trăirii pare să fie factor transcendent spre un univers de certă şi acută sensibilitate, ceea ce dă vigoare cuvântului scris.
Metafora intrinsecă dă sens lucrativ iubirii, rupând cuvântul destul de febril, personal căderea sa luciferică constituindu-se în fapt într-o înălţare până la marginea firii, acolo unde poeta poate lucra, poate creea, destul de intens şi cu spor, descoperindu-ne, (de ce nu?) o vâlvătaie a anotimpului care poate să treacă (şi uneori trece) prin lucruri până “dincolo”, pentru a percepe undeva în văzduh o lume reavănă, un clocot ascuns, nemărturisit, care dansează nu numai prin aerul din cameră ci şi în partea nevăzută a lunii – s-o spunem, ca o umbră abstractă a unei fiinţe iubite:
“ziua dansez
sălbatică şi sclipitoare carnea mea
promisă focului tremură
neîmblânzită
alerg ca un hamster într-o lume închisă
peste tot se văd furnici devorând animale 
oare ce jurassik o mai fi şi acesta în care
cele mai apreciate sunt săbiile
trecute prin foc 
sufletul altcuiva să prindă scânteile
m-aş opri să te strig fără să clatin ceva
dar nu mă sperie 
decât ecoul cuvintelor mele”
(voi învăţa să pun pământ)

“aştept răsuflarea lui 
să-mi atingă marginile
despic secunda
întind braţele 
acum
braţele mele flutură
cum după război o flamură 
sunt o grădină care se ridică la cer”
(aştept răsuflarea lui)

“sunt aici 
pentru că aici mi-am ascuns sămânţa
lumea e aşa cum sunt
împotrivindu-mă orei pot învia 
să-mi cresc singură demonul 
şi nimeni 
nimeni altcineva 
nu-mi poate înşela nebunia”
(sunt aici )
…..Poezia Mioarei Băluţă dezvoltă în sine o focalizare pătrunzătoare a tensiunii lirice care scânteiază şi produce energie în poeme, o energie care, trecută printr-un filtru intern, capătă, nu rare ori, tuşe expresioniste, am zice noi, destul de nuanţat-colorate, dar care vibrând de un elan necontrafăcut, atestă, dincolo de confesiunea discretă, o expansivă feminitate dezlănţuită ce poate fi urmărită pe o linie discursivă dar ascendentă, de-a lungul întregului volum de versuri.

“toate viciile au ceva din culoarea 
pământului
frunzele şi acum îmi mai caută sufletul
dacă l-ar găsi
s-ar topi simplu
vertical”
(i-am dat tot)

…..Undeva, în partea nevăzută a lumii, poezia lucrează destul de intens. O extrapolare a undelor de gravitaţie asupra sinelui sigur există şi forţa sa de pătrundere se răsfrânge mai violent sau poate mai subtil, în trup ca şi în umbră, în divin şi luciferic, în lumină şi în întuneric, penetrând anotimpurile, în grav şi suav, în corpul fizic şi în cel astral, chiar dacă este şi nu este, în nicăieri şi pretutindeni, în niciunde şi, chiar dacă se naşte destul de bătrână spre a putea să moară imediat, poezia sigur există, chiar dacă punctele ei de pornire sunt diferite, pe faţa nevăzută a lunii.
…..Fiinţa abstractă a poeziei există şi împreună cu sora sa siameză de pe pământ, colindă lumea ridicând undeva în văzduh, praful de lună. Sigur, luna-şi presimte faţa fără să o vadă şi poate, la fel, fiinţa abstractă la brat cu nefiinţa, trec împreună prin existenţă urmând acelaşi ritm cosmic fundamental, acelaşi ciclu de pulsaţii în sângele propriu, aceleaşi căderi, surpări, renaşteri împreună cu iarba, cu arborii, cu şarpele, cu pasărea, cu focul, cu norul ori cu steaua.
Fundamental unic şi a toate cuprinzător, poezia surprinde ritmul care supune totul aceloraşi legi ale mişcării, dezvoltând câmpurile de forţă imperceptibile ale psihicului uman în raport cu mişcarea spectaculoasă, desigur în interiorul particulelor primare ale energiei materiei.
Sigur, poezia preferă şi ea pământul perfectibil, cu sângele pulsând în artere, dar nu se poate sustrage plăcerii de a admira şi chiar de a încerca să atingă cu mâna nimbul unor miracole presimţite, aflate foarte aproape de om.

“i-am dat tot
la început mai mult decât am avut
apoi am privit-o blând în ochi
simţindu-i colţii
şi totuşi
m-am dăruit ei cu inocenţa
apei smerite”
(i-am dat tot)

“mai mult decât o rochie
croită cu furie
sunt o câmpie fertilă
o construcţie în mişcare 
care te cutremură
simt umerii
cum sprijină ferestrele pereţii
pe Dumnezeul din mine copilul
singur
sigur 
există un triunghi al vieţii
în care te adăpostesc
salvându-ne”
(mai mult decât o rochie)

….Stilistic vorbind, cartea de poezie a Mioarei Băluţă realizează o întâlnire fericită între o concizie verbală, bine temperată, cu o claritate expresivă articulată într-un registru semnificativ, nu fără importanţă, iradiind poemul cu sensibilitate şi prospeţime. Sensul semantic, dar şi sugestia, hotărăsc greutatea versurilor sale.
…..Există în această carte, după părerea mea, o anume coerenţă textuală care invită la lectură. O recomandă observaţia directă, contextul şi conjuctura tipică şi profund umană şi, nu în ultimul rând, o modernitate, aş spune, conservatoare care cultivă textul în marginea unei anume fascinaţii neo-expresioniste, care nu ne divulgă altceva decât o poetă talentată, stăpână pe mijloacele sale de expresie literară. Chibzuinţa elegantă şi harul întreg se regăsesc în truda acestei poete. Acolo unde partea nevăzută a firii poate atinge necondiţionat partea nevăzută a lunii.
În versurile sale, Mioara Băluţă pare să ne vorbească din mijlocul unei furtuni care dezvăluie ceea ce tăinuieşte furtuna – o rană care îi amplifică sângele şi îl zburleşte răzleţindu-i cerul printre cuvintele care aleargă să prindă un punct cardinal. Şi pentru ca poezia să fie şi să se nască din umbră şi din lumină, presimţirile ei, ca şi inima ei, ard ca trandafirul rupt din ceaţa unor dimineţi crispate, până târziu, de emoţie…Ceea ce dă greutate specifică acestei cărţi e tocmai balansul subtil al lucidităţii, firescul hrănit instinctiv de temperatura meditaţiei active, care surprinde sentimentele în mişcarea lor naturală, reflectând, nimic altceva decât spatiul lăuntric şi timpul sublimat. Versurile sale nasc astfel o nevoie intrisecă de protecţie într-un câmp abisal, o grefă pe ochiul mirat, dilatat ca o lună captivă în argintatul abis al unei nopţi umbrariene.
…..Mereu surprinzătoare, poeta îşi dozează cu profesionalism impactul cu o realitate figurativ fuzibilă, aceasta fiind şi una din căile de autocunoaştere.
Cunoaşterea îi amână răul iar lipsa de somn e un sâmbure. E cea care vine, traversează cuvântul care expiră destul de adânc o floră a vântului, în aşa fel încât, de la sine la celălalt nu mai există absenţă….
Totul pare să crească, să se purifice pentru că metaforic vorbind, poezia în sine, în tot ceea ce pierde, câştigă.

Theodor George Calcan
8 iunie 2016

*Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2015

Poezia sau elanurile unui grațios menuet. Note despre lirica Mioarei Băluță*

*Partea nevăzută a lunii, Ed. Eurostampa, 2015

Ionel BOTA

O serie de cărți de poezie, în cadrul programului cultural coordonat de administrația unei comune bănățene, Dudeștii Noi, au apărut în ultima vreme la Eurostampa. Am citit, de pildă, Partea nevăzută a lunii (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, 110 p.) iar poemele propuse de Mioara Băluță arată nu doar elanuri sempiterne dar și o bună stăpânire a mijloacelor poeziei de azi, un stil alegru marcat, fără îndoială, de o adâncime aparte a percepției realului dar și un ludic provocator, al reprezentărilor truculenței evanescente într-un cotidian mereu resorbit între întemeierile „noului” imaginar.

E o voluptate aproape decadentistă în această gesticulație lirică, enunțul fragilizat de elegia angoasei ori chiar metafora în răspăr insolitând impecabil un spectacol al epifaniilor spasmului interior al eului scriptor, irizări ficționale însoțind, parcă, grația unui menuet liric. Altminteri, sunt de apreciat și aceste expieri ritualice („precum „o mireasă/spre un nevăzut altar”) în care eul auctorial pare a răscoli nostalgiile languroase ale unui trecut denunțat (stearpa memorie) și reveria gravă în semantica îndrăzneață a reevaluării lumii: „nu aud nimic/nu vreau să aud nimic/un corp negru/o dâră de fum spre stele/nisipul destrămând în joacă lumea//mi-ai spus că nu se poate muri/atât timp cât poți iubi ceva dar/dacă sufletul e fericit în dragostea lui/cum să-mi port masca/să nu plângă printre oameni//spune-mi tu/cel învățat cu depărtarea/cum să strig un cocor din er/când un vultur îmi înșeală privirea” (îmi pun capul pe asfalt, p. 99)

Nu ai putea identifica doar teme predilecte în poezia Mioarei Băluță dar autoarea este mai degrabă, aici, propriul ei radiograf („lumea e așa cum sunt”) deși chiar mesajul alegoric-ironic se apropie de concretețea palpabilă a unui imagism fabulos. Nu este neapărat un exercițiu mimetic cât o fuzionare hermetică în ceremonialul ființei: „să am trei ochi iar/tu să ai trei mâini legate/androizi perfecți pentru o adaptare/continuă//dar dragostea nu ține de perfecțiune/nici de metode critice elementare/de exemplu/în seara asta de duminică/ne este permis orice/când din cutia pandorei/ies mărturisiri de apă vorbitoare/îmbătându-ne//clipesc des/în somn se simte/cel mai tare zbaterea/tensiunea ca într-o noapte/de black friday” (se poate spune că așa a fost să fie, p. 30).

Prin aburii misterioși ai realității („imaginează-ți spațiul dintre lucruri”), motiv de explorare a resursei lirice, intuim freamătul lăuntric al unei senzorialități mocnite. Nimic nu e lăsat pe dinafară, metafora e o coruptelă a sensului tragic dar orgoliul frivol, gest de frondeur nelecuit, punctează exasperările ființiale în plină autoreferențialtate. Fiindcă e multă poezie bună în acest volum în care ternul cvasiclasicizant e atins, destul de des, și de străluciri diamantine.

Ionel BOTA

născut prizonier

aș putea să tac

sau să spun că poezia mea e o cruce
roșie arsă în piept
un rug tandru care întregește
tot ceea ce dintr-o pământeană sete
s-a înjumătățit
am ucis de câteva ori
cuvântul care se refugia în cuvânt
fără să îmi amintesc de ce și
în cine m-am văzut murind
oricum
nimeni nu ar crede
propriile-mi cuvinte m-au vorbit
cu altele mă cert
întotdeauna miza e sufletul
născut prizonier sfărâmă cercul
pentru a se înfrânge
iubind
mă ia
mă duce
mă trece prin foc...

piatra

Nu muntele mă sperie, ci piatra,
Indiferent de urc sau de cobor,
Dacă dispare una vine alta
Mereu să mi se lege de picior.

De-afară par o mare de tăcere
Cu valuri răscolindu-mă adânc;
Și ziua-mi este veșnică-nviere,
Și piatra cruce (nu știu s-o arunc)

Cu ea vorbesc, ea mă așteapt-acasă
De ea mă sprijin chiar și-atunci când scriu
Și, încrezută, mă gândesc că-i pasă
De tot ce simte sufletul meu viu

Putere-mi dă, că doar atâta poate,
Prin cer cu lira să hălăduiesc...
O, piatra mea - sfântă singurătate -
Cum oare m-ai făcut să te iubesc?

pictura naiva

nu ma judeca mai mult decat pot duce

 mai tânără de atât nu pot fi
 n-am cu ce să-ți iau ochii
 într-o lume în care doar cuvintele
 mai pot limpezi aerul
 tot ce spun pare o poveste

 normal în fața soarelui
 se văd foșnind apele
 bărbați aplecându-se peste trestii

 aud că privitul într-o parte
 n-ar trebui să separe crengile
 chiar și goale fiind
 tot coroană

despre ea cu fapte...

despre ea cu fapte...


să privești înainte 
ca și cum ai privi înăuntru 
e simplu
să te descompui în culori să te desprinzi 
pasăre din lemnul crucii să te faci
pâine și să te împarți
săracilor 

să scrii despre fericire cu fapte 
despre familie cu gesturi 
mari și tot despre ea 
să-ti lași rănile să ți se spele cu alte răni
și să o aștepți
că până la urmă
vine

19 nov. 2012