sarea martorul singurătății ei ...*

şi foamea îmi sărută mâinile
de foame la nevoie cu unghii negre
căutătoare de cartofi fac orice
să supravieţuiesc
trebuie să am motive şi am
seamănă cu trandafirii
dintr-o cămaşă de forţă
tocmai de aceea
îngenunchez
imun la tot ce zboară
va urma
.
nu mă ridic nici nu cad
ieri ziceam că nu mă mai întreabă
nimeni nimic Sfaturile sunt
şi îmi sunt de prisos azi
îmi plac cifrele rotunde lumea
oamenii La 20 de ani peste 40
stau la soare pe nisip zăpadă umbră
iarbă sau ce-o mai fi Am din ce trăi
încă 20 de ani fără să fac nimic
Vegetaţia să mă facă
ridicol nu mă revolt din adevăr dacă
nu văd minciuna...
.
*
.
frâng pâinea foamea
îmi frânge mâinile una după alta am
o mie de mâini
.
caut un zepelin sau un dirijabil
nu contează ce dar îl vreau
să mă înalţe sus sus sus
.
ţi-am spus sunt zodie de pământ
numai bun de ars
să nu te plângi
să nu mă sfărâmi
când urlă focul să nu mă vinzi
.
vino ia-mă
du-mi la buze voia
.
aerul absenţei mele toarnă-l
în cupe de șampanie
să iasă din el talismane multe
ciudate pentru colecţionari nevăzători
şi unele păsări frumoase legate
la ochi
până la ultimul plâns
din cea mai generoasă noapte
în care nu se întâmplă nimic
cu picăturile de apă scurse
vino
vino să culegem fructe ...
.
*
.
a iubi să nu te saturi niciodată
.
înseamnă
doamne că am furat am furat fructe
din grădinile oamenilor şi din orice
pom ivit pe stradă nu mă săturam
niciodată pentru că aşa
m-a învăţat mama să nu le iau pe toate
să mă bucur de ele cu pâine cum era
pe vremuri masa săracilor
.
acum mă bucur de gândurile ei chiar dacă
nu le-a scris pe lumea asta
le-o fi scris pe cealaltă şi abia acum
au ajuns la mine poezie
fructe cu pâine
să nu mă satur niciodată
.
acum copii mei ştiu altfel
dar seamănă cu mine ...
.
*
.
ca un sălbatic cu privirea pierdută
rob hârtiei să fii
şi să scrii despre tot ce te cuibăreşte
.
azi e ziua foamei
dimineaţa foamei în culorile franţei
scriu un poem simplu
care nu reprezintă nimic
un poem care te face să-l iei cu tine
numai să te opreşti din când în când să-l săruţi
fără să te vadă nimeni
.
poemul acesta care se apropie de tine
şchioapătă
dă din coadă
se aşează în faţa ta şi tace
până începe să urle
.
şi urlă...

testament. peste vară trestii. doamne cât...*

fără tine nu mai scriu
nu mai știu cum
lista mea de chipuri și-a pierdut oamenii
totul se trăiește pe ascuns mă întrebi
dacă în altă viață am fost iubită
sau poate într-o anume casă
am căzut amândoi
în genunchi
.
plouă insistent și miroase a vară
sunt alte lucruri pe care nu le observ
și lucruri care îți seamănă
noi avem insula noastră acum
.
dacă nu voi mai fi să te așezi
ca un acoperământ peste trestii
când n-o să mai fii o să-mi tai singură
cuvintele
.
mă voi preface mulțumită ...
.
*
 .
trestii peste vară
insula noastră va fi o casă mică
cu luna în cană și soarele în fiecare
cărămidă cu cărămidă la temelie
pare că ne imită ființa
ca o ființă fiind ceva
între copie și original
invizibil și nestatornic
 .
nu e ușor să locuiești singură
într-un cadou
în fiecare poezie dată
cu aceiași cămașă lungă de noapte
cât pentru doi
 .
pentru cine nu o vede am pictat
pe ea păsări și câteva linii
în dreptul pieptului de
forma pieptului tău și struguri
 .
dacă totuși există
nu mai scriu nimic până nu o văd...
.
*
.
te voi lua cu mine într-o seară curgătoare
să-ți arăt focul din casa aceea
de lemn și via
în clocot lângă
ierburi înalte și boabe
obsesiv atinse
de buzele mele
 .
mai blând ca tine tu și cămașa ta
pe mine găsită goală și puternică
tot mai puțin
 .
de cum spuneam înainte
o să te plimb prin tot orașul
să crezi și să cazi
în mine cu mine în genunchi
pasăre brâncușiană
atât de îndepărtată
de care nu mai poți  să te desparți...
 .
*
 .
un stol nu poate fi oprit
precum o apă curgătoare
cum se numără o pasăre
în limbajul păsărilor
 .
se ia un stol și se fumează pe spate
până vine altul
primavara
toamna
nimeni nu știe câte
cum nici câte boabe are un strugure
 .
tu poți
tu știi să îmi spui
ce vreau să aud si înțeleg
ce nu-mi spui
iubește-mă
ca și când tu m-ai fi născut
să fac din păsări fum și aliat
puternic
 .
în jurul gâtului te număr și te simt
să-ți înțeleg limba...

twilight în doi printr-un perete de sticlă ...*

eu vin către tine
beau din sângele tău tulbure
între cuvinte îţi rămân
între dinţi îţi rămân
o lumină

nu exist decât dacă îţi vorbesc
nu exist decât dacă din tine mănânc
jucându-mă cu imaginarul poeziei
moştenindu-ți insomniile
aceleași distanțe înainte
și dimpotrivă împotriva tuturor

nimeni nu moare
nimeni nu se oprește din moarte

nimeni nu ar mai recunoaşte ca noi
în spatele măştii cântecul
un singur pas
nepăsător înapoi și hârtiile iau foc

și doar în mâna celuilalt
suntem fiecare un arc
electric încordat
aşteptând
atingerii săgeata...

*

lăsați săgeata să intre
printre ziduri înalte lăsați
tavanul liber și porți
pentru un drum de piatră

nu dau doi bani pe avioane
sclifosite pe cer privesc
în linii mari orice
pasăre îmi spune că am
dreptate zâmbesc în scris
serios și casnic

padurea din jurul casei
e plină de fantastic și aripi
nefolosite gânduri
legate de un bon-sai unul
în celălalt să fim n-aș mai putea fi
scrib ci împărat...
*
uneori mă apropii
îndepartându-mă
alteori ca o regină te ating rezonând
neîncrezătoare în fațta neștiutelor mirodenii
îmi hrănesc lupii

cuvintele îmi anunță sfâșierea

râd automat
mă încălzesc artificial
arhitectura care mă cuprinde
are forma frunzei plus
călugărița aceea verde
cu ochi mari
și eu obiectul ei de studiu

din crengi se desprind siluete
sălbăticia pielii mele e însași frica
de sânge
în saânge
sunt mai treaza ca de obicei

liniștită
palma ta îmi traversează pieptul
mă duce la buzele tale gândindu-mă
înfloresc

între mine și noi mă întreb cât poate fi
de cald aerul dimineții ...

*

răspunsurile nu se schimbă
din apă faci un perete de sticlă
din omul fierbinte faci parte
în fiecare zi pe mailuri se trimit gânduri
despre viață dragoste moarte și
nu se schimbă nimic
Apa fierbe în continuare intenționat
pusă pe infinit
n-ar trebui să-i spun

mă gândesc la ea
cum norii se gândesc la aburi
tu trebuie să strălucești
eu să înving

merg pe ape ca o corabie dintr-o scândură
spre pomul cunoașterii numit vindecare
orice pas înapoi nu schimbă întrebarea e doar
spre un elan mai mare...

flori și vânt în seama valurilor...*

scriu poezii de parcă m-aș ruga ploii
să-mi ude pământul să mă nasc iar
acolo unde cineva
știe să asculte plânsul păsării în aer
nimic altceva să nu picure
ca o pedeapsă trebuie întotdeauna
să aflu și niciodată să găsesc
pănă când voi înțelege că fiecare umbră
are un suflet și propria aură
în pieptul meu o să își facă loc
altă evă mai cochetă în mâna ei
oricare poet să-și lase
de aur semnul

înainte de a face
saltul în necunoscut
uită-te la mine undeva se nasc regine
vara dă cu ușa de perete
mie îmi mor fluturii unul câte unul
și e deja prea multă apă
și pământ nicăieri...

*

evident că mă asociez cu toate
sunt fulgere sunt copaci sunt râuri
sunt om și toate le fotografiez
și toate sunt prelungirile mele
pe care le înmulțesc cu o mie
și-o sută de sentimente
atenția și nemișcarea sunt
prietenii mei de-o noapte în care văd
carul mare la colțul fiecărei case
și floarea soarelui
liliacul nu mai are culoare oricât aș fi
dispus să plătesc abstinența e o virtute
din care nu te alegi cu nimic sau cu
o respirație mai mult decât un om obișnuit
și sfaturi să te miști
fără a merge niciunde...
*
așează-mă
la granița dintre cer și pământ
îți voi da un verb cu pânze
și metafora unei corăbii
de moarte să nu-ți fie frică
se trăiește din vânătoare
cineva este ucis la fiecare cântat de cocoș
singur vii singur pleci întotdeauna
îl înlocuiesti pe cel dintâi uitat
te amesteci printre uitați
cât mai poți întinde o mână îmbrățișează
fă pe cineva să nu plece
oprește planetele din mersul lor
chiar dacă te-ai trezi dintr-o dată gol
dă-ți un motiv să nu pierzi
și iartă...
*

de când au început să își facă oamenii cadouri
au început să râdă caii

dacă cineva îți dă o piatră păstreaz-o
și fă-i un porumbel dintr-un fluture
nici mai mult nici mai puțin
lasă vântul în seama valurilor
unui gând care nu îți cere nimic
să le usuce

poezia
e un cadou de bună voie altui gând
de care nu se râde
e un război în afara timpului care
te duce la o iubire din stele de paie
paturi pleduri și perne palide ceva japonez
ca într-un teatru de păpuși de o noapte
o întamplare fantastică
la care să nu ia parte secundele și nimeni
să nu te în-locuiască...

ca o femeie cu capul pe umerii mei galaxia...*

mi se par grei până și fluturii desigur
dacă nu pot să-mi ridic nici măcar
mâinile teologic galaxia

e la mâna poetului ca o femeie
care își tratează insomnia
cu capul pe umărul lui

cu dragoste se militează pentru
dispariția materiei
abia apoi ai dreptul să adormi
ca un copil cu capul pe umărul mamei...


*

rotund rotund este cercul
și alb este cerul poeților
așteptând cuminți în casele lor
până când privirea le cade
pe câte o icoană cum lumina
luminează oglinzile

stau așa ca niște păpuși
privind cum din mâini
le cresc dintr-o dată flori
ca trezite din somn

apoi vine poezia să numere
unul și încă unul mișcând
prin încăpere lucrurile
înflorind tăcerea...


*


un peisaj închis în cerc
o masă rotundă fiecare
să se poată hrăni cu fiecare eu
fără voia mea și lumea la fel
ai grijă a spus cineva
s-ar putea să te îndrăgostești
de cine nu trebuie
ar putea fi oricine dacă nu aș fi fost
aș fi tăcut între un bob de orez
și o coală de hârtie
de valoarea unui necunoscut
cu frica soarelui de zăpadă și a mărului
de legea lui newton care nu știe să iubească
decât ultima poezie pe care nici n-a scris-o

necunoscută rămâne ea ca mărul înflorit
care își caută grădina ...


*

știu un popas pentru străinul
care traversează pustiul
în mine va intra și se va ruga Dumnezeule
Dumnezeul poeziei mele
nu mă lăsa
dune fără sens m-au înconjurat
de nisip sunt acum brațele mele
fulg de cenușă viața mea

nu mai pot duce nimic
dăruiește-mi focul
unei morți și sângele
unei veșnicii...

tăcând mă voi umple de tăcerea lui
în răstignirea unei clipe uitați
ne vor lătra tăcerile deșertului
ca într-un poem perfect despre atingeri
străine
sunt fără de aceea care încă este...

viitorului insuficient spus fumul ...*

obligatorii ore în afara timpului
morţilor mei de la capăt

de drum le-am scris poezii
să ştie că vreau să trăiesc
că nu sunt legat de ei pe cât
sunt de mândru
cum visează un peşte pe uscat
un cal de mare care bea apă
cum şoarecii să zicem de bibliotecă râd
de cei bogaţi şi admiră fluturi discutând
despre heghel şi kant purtând la gât talismane
pe osul pieptului de bine de rău pe lângă fum
rostogolit până la creier
inteligenţa se exprimă-n multe feluri
a deschide o carte de poezii
la întâmplare e ca şi cum ai trage
dintr-o bijuterie fumul raţiunea pură

o scoică e mai mare mai frumoasă
dar nu poate fi
împărţită nici măcar la doi...
*
absenţa şi aşteptarea ne ridică
deasupra mormintelor
amestecând cuvinte din ceară dulce
gândim o vânătoare de somoni
printre oase sângerii pietre sângerânde

tu simţi când ating peretele casei tale
îngrijorat viitorul seamănă cu o femeie
care îşi ascunde durerea în stomac
păşind fără frică mai departe
prin incendiul nostru
tot mai mici tot mai înceţi
ca lumina unui băţ de chibrit
care se stinge când ardem

nevindecabilă
această absenţă strigătoare la cer
devenită prezenţă
o piatră din piramida viitorului nostru
insuficient aş spune
insuficient...
*
dar unde-i liniştea întreb
aici apusul are soare la apus
şi infinitului asociez singurătatea
aparent să respiri în plus e ceva
fără rost fără sens

scrisului să-i ataşezi la gât colier
de frig şi parfum de migdale
amare dispuse în creier să înflorească
ar putea ieşi diamante obiectul luminii
în aşternut cu mult mai răvăşitor ar fi
decât ceea ce vezi ceea ce simţi

îşi împingea pântecul cald un pic
mai aproape de cer şi o mie de gânduri
îmi spuneau să tac să fiu
poet spre dumnezeu cu tunurile
de întors la cer zăpada...
*
uneori mi se face dor de oameni încât
ridic paharul
ca pentru închinare şi nu se apropie nimeni
desigur
lucrurile se văd diferit mai ales când
îmbrăţişaţi
privim fiecare peste umărul celuilalt
cum apa imaginaţiei ne uneşte cu toate râurile

şi iată cum
nu pot simţi şi vedea
decât dacă urc prin cuvinte
acolo unde doar cuvintele
mă privesc inegale
unde
ca o stea oglindită în apă te ascult
povestind cum marea ta
luminează ţărmul şi scoicile
noaptea...

cu tine un regat și caii pe o insulă pustie...*

fără exagerare nu poţi trăi
în faţa unei femei seducătoare de
culoarea propriului tău fum pe
care a nins

nici o iluzie nu e mai
desăvârşită ca marea după
concentraţia ei în sânge să
facem aşadar din cer un cavou închis
în al cincelea anotimp dilatându-se

nu a fost soare dar de dragul ei
am făcut plaja

pe insula sf.elena n-a mai avut loc
demult nici o naştere
împăratul joacă şah cu fire de iarbă
şi cai plictisiţi


*

înconjurată de ape
toți vor să mă învețe să înot
dar eu nu lupt cu valurile
eu le îmblânzesc vorbindu-le
mi-am construit un oraș plutitor
dimineața mă ridic din nisipurile tale
admir amazoanele și caii
marea
cum se dă peste cap
cum țipă într-o rană deschisă dedesubt tu
închizi și deschizi ochii
stropii te lovesc ca într-un moment
erotic răspunsul așteptat
aș fi vrut să știu ce ești când nu îți sunt
și ce viitor e acesta care
nu stă în vârful cuvintelor
numai în copitele cailor
praf...

*

pe masă am o hârtie rece care
nu ştie nimic şi totuşi totul a început
pentru ea precis
pătrunzător

scriu cu ochii în linişte deschişi
dar nu liniştit
viitorul e ca soarele care se vede
prin zid sau cel puţin egal îl văd
cum vine o văd cum vine la fel
în cel mai silenţios tren posibil

ca un fluture printre genunchii ei
picior peste picior de culori diferite
alunecând într-un mormânt de plăcere
cu viciul ei regat al
poeziei cucerit

dacă un singur cal ar fi fost mort era negare ...

*

probabil fiecare om vrea
să trăiască în cineva
să fie cuprins cu braţele
cum unui om singurătatea
iarna
în religia ei mă vrea o ana K.

nu mai e timp îmi spun
nu mai e nimic de făcut
uită-te şi tu pe geam
e negru totul
numai ce ascund se vede clar

locul gol
de sub pagina de ziar vorbeşte
singur desigur
de parcă m-ar cunoaşte

în zadar...

mă prefac ne prefacem în ape care umbra îngheață...*

un munte de semne și eu
așteptând curajoasă întâmplarea
o vreau o văd venind
dreaptă ca o ghilotină
să nu mai știu a cui e mâna
nici umbra căror ziduri
nici fereastra
.
oamenii ar trebui să știe
că singura minune palpabilă e iubirea
.
ezoterică pasăre care mi te zbati în piept
ezoterici ochi acoperiți cu mâinile
.
dansez printre lucrurile tale
ca și cum aș sări dintr-o groapă în alta
ca și când
.
o boală incurabilă ne-ar fi atins gândurile
îmi spui ne spunem deodată ...
.
*
.
să ne întoarcem de plictiseală la umbră
am dormit mai aproape de cer
am zburat de pământ mai aproape
rațiunea îmi spune că mint sufletul
că e adevărat
.
m-am născut într-o așa de mare
minciună că apele erau înghețate
tata era generos
făcea dragoste în fiecare noapte
să ne încălzească
.
încă de atunci Dumnezeu mă iubește
mi-a făcut două păpuși una din bani
și una din libertate de ele să am grijă
să le păstrez
o cutie mică într-o altă cutie
mai mare cam așa ca matrioșka
.
peste 10 ani la fel peste 100 de ani
la fel
sunt mortul lor și viața
așa se împacă supa de carne cu
literatura și libertatea...
.
*
.
mă apropii cu încă un sunet
ca o pasăre cu norii în gheare
sângele meu crește lavă
în sângele tău
munții împart apa în două
cuvintele îmi caută umbra în pești inocenți
.
gândesc ca o hienă care
străbate pustiul
te adulmecă fără să simți
locul
singurătatea
cuțitul
.
eu nu pot să te ating
tu nu poți să dormi
ne prefacem ...
.
*
.
în frunze de vineri moarte
moartea este cheia tu fluturii care rămân
se păstrează la întuneric
tu știi că iarna aceasta grâul
a întrecut poezia în așteptare
.
mărului i s-a făcut miezul pătrat
de cubică piatră atenție cad
mă scarpin în cap și aici
iarna aceasta e neagră
.
albă ca zăpada a plecat
cu scufița roșie spre polul sud-nord
și africa plânge că vrea cireșe coapte
fruntea mea îți caută ochii misterul secretul
cuvântul fecund
Doamne fă în așa fel încât să nu ne cunoaștem...

anonimi visători pești sau cuvinte...*

cu trupul zvelt capul lui e generic
blond și frumos
soldatul ideal conține pâine ulei
de măsline fier și sare
nu are dușmani nu are părinți
nu are femei nu are copii
nu are nicio carte
el
scrie poezii proaste ca mulți altii în
dinții roților dințate scoase
din dotare totuși așezate în așa fel încât
să fie adorat ca un copil
se
pare că nu știe cum iubesc femeile
un câine de aceea soldatul ideal
e generos trage în cutii goale la fel
ca și în oameni apoi dispare ca un
microb în sânge
iubit
la fiecare colț de stradă
nefericitul
își descarcă arma în cerul gurii
practic nu există
decât cerșetori și prostituate


*

soarele nu strălucește întotdeauna
cum șuieră glonțul prin mine
tandru iau o înghițitură de sânge din minte
sufletul tace ca un câine pribeag
la poarta sărutului

tu nu știi ce e aceea o rugăciune Doamne
știu că ești ateu dar tot mai cred în Tine
în fiecare zi îmi scriu jurnalul
pe hârtii suprapuse
cineva îmi lasă la ușă chibrite

să mă hrănesc cândva o să-mi fac avioane
din ele și câteva gloanțe
de câte ori râd și plâng să le aprind
ca și nebunul acela
până în zori
singură

*

ce poate zice apocalipsa despre
greierii care nu mor ?

Dumnezeu a făcut lumea
în șase zile apoi n-a mai făcut nimic
i-a lăsat pe oameni să facă ce vor
și Lui rachete să-I ridice osanale
și va veni din nou ceea ce este
în alb și negru nedesăvârșit

dar încă nu s-a plictisit profetul
nici de enola-gay și nici de curcubeu
încă își mângâie barba și cântă
we r living in a yellow submarine
with beatles...


*
 nici alb nici negru
ei n-au cunoscut potopul redus
la o lacrimă poezia redusă la un cuvânt
doar alții furia Lui sau frica

agitați în spațiul unui atom
într-o liniște pe care o absoarbe doar fumul
ne cultivăm unghiile cu dragoste părul
mă las pe spate
îți alunec printre mâini spre șolduri
jumătate de sferă mă gândesc
la un iglu în care arde o flacără
unde mâinile mele ar sculpta aerul
în afară iar mâinile tale apa pe dinăuntru

fericirea mă sperie
vine când nu te aștepți și pleacă
descătușând o cascadă...

*

din ape a fugit pe uscat și flacăra
și-o duse în fața ochilor îndrăgostită
de un orb paralizat

era ca și cum ar avea pești în loc de ochi
pești în loc de mâini și picioare
pești în loc de inele și lanțuri la gât toate
peste tot străluceau argintii
tocmai să poată iubi așa
cum nu iubește nimeni

din apă am fugit pe uscat
să mă îndrăgostesc de pești
în loc de cuvinte...

gânduri diferite despre care vorbim la fel roditor...*

i se făcuse pământului de noi
îmi amintesc umerii lui
erau ca umerii tăi
lângă mainile mele albe nesigure
abia trezite în carnea ta venindu-și în fire
vorbeam pe tăcute în limba noastră
a existenței
sufletul avea tot și nimeni nu întreba ce are...

*

știam numai că sunt
mișcate de aceleași gânduri
despre care vorbim la fel
cu același aer am citit și am scris
nenumărate poeme
prin lumina lor să ne salvăm noaptea

cărjelor le-am dăruit înapoi un copac
și tăcerea
un punct de sprijin desfrunzit așa
îmi amintesc umerii tăi viața...

*

avem timp îmi spuneau
din întuneric ochii
hai acasă
noaptea e un bloc peste blocuri
oricum ne-am privi
mă recunosc în frică

înainte de-a mă visa un copac roditor
în jurul meu au căzut mere ursite

și totuși
îmi tremură pleoapele mă zbat
ca un pește uitat de valuri pe mal când
se retrag valurile
știu

un poet le mișcă pe toate ...
.
.
*
de sus venit să facă țăndări
un fulger poetul tocmai a dispărut
în ordinea cuvintelor aparent întâmplătoare pot

clătina o frunză pot înflori sau
pot să îi despice trunchiul cu o respirație
mai mult decât tot aerul din burta unei nave

de război zdrobită de un simplu glonț
gând mut descompus
transparent privilegiu să îi cunoști puterea
și să o părăsești odată cu pământul

pentru o clipă casa ta femeia fereastra toate
în așternuturi proaspete mereu
de sus venite și trimise țăndări înapoi sus

tu trebuie să știi că înapoia lor sunt tot eu  ...

La ora adevărului, nici liniștea nici păsările noaptea...*

să iubești cum nu iubește nimeni
iubită cum nu iubește nimeni
trebuie să îngenunchezi cum
nu îngenunchează nimeni
un înger în casa lui

în casa ta în casa noastră
munții să nu se simtă singuri deloc
nici liniștea nici păsările noaptea
noapte de noapte

unde e o groapă putem pune un munte
mai sunt și alte variante de fum aburi ori ceață
zeii zilei le pot spune lapte
noi le spunem poezie tot mai mult ție
inepuizabil te...


                                                      *
                                                                          și iată cum prima
                                                                          zi s-a facut nevăzută
                                                                          cum nevăzut e îngerul din preajma noastră
                                                                          cel care ne învață ce e focul
                                                                          pe noi cei predestinați focului
                                                                          și iată cum ceva din noi
                                                                          rămâne să ude buzele tuturor trecătorilor
                                                                          tuturor însetaților
                                                                          numai pe ale noastre nu
                                                                          un pic mai sus cu un pas
                                                                          în urma noastră lumea pare mai mică
                                                                          decât ea însăși mai departe

                                                                          mai sus cuprinși de frumusețe
                                                                          doi pești își poartă carnea
                                                                          așteptând cuțitul salvator ...
                                                           *

timpul
cenușă într-o numărătoare inversă focul
tu esti mușuroiul de noroc al
unui mort cu cireșe în brațe

tocmai acum și aici
n-ai voie să te atașezi de nimic
cum crezi că poți să pui într-o
cutie lumânarea

pe care o știi aprinsă de-o viață
cum crezi că poți să vinzi porumbei zeilor
de sub pământ care nu mai au gât de durere

și ochi să te vadă fără privire bolnavi
de adânc dorm fără să mă culc
azi n-am știut că nu voi putea vorbi
cu tine...


                                                           *
                                                                 am băut din prima zăpadă până când
                                                                 un zeu necunoscut
                                                                 a înghețat de frig în mine
                                                                 iar eu nu mi-am mai cunoscut mâinile

                                                                 îmi strângeam pieptul la piept
                                                                 îmi mângâiam cu duioșie spatele
                                                                 tot ce părea viu mă umplea pe dinăuntru
                                                                 numai pe umeri durerea creștea ca un epolet
                                                                 îmi mușca din buze cu buzele

                                                                în singurătatea orașului
                                                                mâinile mi s-au ascuns în buzunare
                                                                am să înfiez un porumbel îmi spuneam în gând
                                                                unul mare și alb care știe să se orienteze
                                                                după soare  să zboare
                                                                să zboare...

vânt închis în evantai...*

țigări mirosind
a ceasuri de perete pe mână
și vorbe de lux fără acoperire
nici un regret despre
comerțul cu fericire sau despre
fericirea comerțului într-un ritual
exaltat și mecanic
generația nouă trăiește
într-o nouă religie
împrumutată de pe calculator
.
pe egal nu se mizează se joacă
pe tăcere negru impar
o studentă cu fustă roșie rostogolește
o bilă împarte sentințe
în mijlocul deșertului e vremea
să percepem apele ca o valută forte
la paritate cu lumina și nisipul
.
Dumnezeu se arată fericit părăsit
și uitat Nu-i cer nimic
nici lui și nici pădurii
doar n-am venit aici să facem scânduri...
.
*
.
scriu fără acoperire
despre asemanarea tristă a unui vers gol
cu versurile zilei trecute
.
când plouă cu fructe stau cu ferestrele închise
poezia își pune nas de clown
îmi sare în față
râd
îi tremură hainele
nu și cuvintele
.
ne vânăm simultan
.
am ajuns o vânătoare de vânt
roșie pe mâini
roșie sub unghii
am avut mâna în vișine să nu mă vezi
le-am scos pe rând ochii
.
și vai
singurătatea acestui evantai
e numai de mine stricată...
.
*
.
o visez cu flori de vișin
o iubesc cu flori de cireș
am scris poezii peste poeziile ei
.
în elveția unde
nu se întâmplă nimic
ciocolata e mov
.
o iubesc cu poftă
ea știe
să se folosească de flori
și florile nu pot
decât să se bucure
.
să-i facă rod
pâine cu vin din spice de grâu
balsam nici râs și nici regrete
la 40 de zile dupa el moartea
.
culege pietre bolnave de roșu de râu
bolnave de ploaie și vânt
un bacovia închis
în conserve...
.
*
.
"în cădere vom râde" îmi spui
ca doi morți de curând dezgropați
pentru care sângele nu ar conta
fără dorințe
.
au cunoscut dragostea
sau poate au fost atinși de o apă subterană
vor gândi unii judecători căutând
în cărțile facerii urmele fericirii
.
în cădere vom râde am scris
versuri fără rost și totuși
câmpul ne va împărți în flori
și locul se va umple cu păsări...

trandafiri ulei pâine şi sare ...rândunele pe sub streşini ascunse *

poemul acesta neterminat
abia început
să zboare în mai multe feluri ştie
decât ştiu eu să mă ascund
departe de mulţimile care se roagă
şi se bucură de ploaie
ca rândunelele pe sub streşinile cu aer blajin

privind înapoi
în adăpostul primejdios al liniştii mele
nu e nimeni să-mi apere somnul
nimeni să-şi potrivească paşii cu neliniştea
albă a odăilor acum

mai vie decât lumina unei amiezi în care aştepţi
şi aştepţi
ca şi cum ai ierta
din urmă tot
ştiind că totuşi vine...


*


ca un val în sânge nebunia
nu dezamăgeste niciodată
acasă pot vorbi perfect
orice şi ceva greşit oricum sunt
omul ideal numai pentru orbi văzuţi cu alţi ochi
motorul olimpiadei şi un zâmbet în fiecare zi

mai lung cu o secundă
mai înalt cu un toc de pantof
roşu mai puternic decât orice teatru

normal înseamnă o sămânţă de nebunie
motive destule să
fac hârtia să vorbească în oglindă cu mine
cu ea şi abia apoi cu alţii presupun că
se aude pulsul respiraţia undeva
privirea e bine suficient
să se ştie că există

că fiecare rând arde o calorie şi
întreagă poezia renaşte
dacă ea ar fi lângă mine
aş putea fi analfabet şi osul să-mi devină confortabil
pat cu uşă larg deschisă
pe nume să-i spun
intră
am trimis porumbei după trandafiri
ulei sare şi ceva pâine nu e nevoie neapărat
să le şi foloseşti ...


*

am pus trandafiri lângă orez
busuioc şi mentă lângă iederă
logică mişcare
acum am o grădină boemă mirosind a şampanie
şi cerneală pentru două virgule şi o meditaţie

în realitate scriu
poezia nu-i decât un carton cu lipici
un biscuit înmuiat în lapte
din care se iau înghiţituri mici
spre vindecare
şi curaj să mergi mai departe cu sandalele în mâini
pe miriştea udă

să te naşti la 40 şi să creşti...

*

statuie mişcătoare
vreau să cred că merg spre tine
oriunde merg spre sud spre est sau nord
cât ţine poezia plus minus
respiraţia scrisul

între două puncte nu lăsa locul gol să nu
ocupe moartea locul

imaginar e bine şi dacă pui tot
aerul grădinii tale morţii
nu-i place cum respiră omul
poate doar gustul alunelor de pământ
cu sare
un gest mărunt care îmbogăţeşte sfera

altfel nimic nu se schimbă după 40 poate doar
gustul poeziilor fără semne de punctuaţie...

invitație la soare cu pietre...*

mai întâi
va trebui să leg răni
să vindec soarele din fereastra
lovită de piatră
să mă apropii de moarte și mai adânc
în cer să mă înfig
asemeni unei case fără acoperiș
să spăl pământului picioarele încă
două mii de ani

va trebui să fac toate astea
pentru a mă recunoaște
în dragoste
crede-mă făcătorule
fericirea e numai sub piele și os
rădăcina spinului sunt eu
și au început să-mi crească muguri ...
.
*


niciun pod peste alt pod în pământ
poți intra nu numai de moarte
 .
mai întâi trebuie să fie doi
apoi se formează toate anotimpurile
o noapte și toate nopțile
sângele intră în biserică și tot
sângele îl urmează tare ca piatra
toate mă dor cu toate că pot
să scufund munții și să mătur orașe
femeia din cristale îmi citește gândurile
puternică și vulnerabilă singura ei
formă de apărare e înmulțirea
 .
luna ei e plină din naștere și nouă
mereu nouă pregatită să împartă
cu noi aripi...
.
*
.
viața
acest adevăr patimaș
despre care vorbesc mulți
de parcă l-ar fi cunoscut cândva
cine știe pe unde
de fapt durează câteva minute
să fac din hârtie o ancoră
copiii și copii lor să aibă
cu ce se hrăni și ce bea
când se vor certa de la bani și
alte ascunzișuri
.
în altă primavară
suflam gărgărițelor aripi
lustruiam ferestrele bisericii
cine mă privea își vedea de treabă
dupa asta știam că vii că ești
mă apropiam
îmi miroseai lobul urechii și
nu numai atât
dar atât pot spune...
 .
*
 .
invitație la soare
cu pietre să învățăm poezii
cu mult timp înainte de-a scrie
mai trebuie doar să trăim gândurile
căderea negarea înălțarea să simți
că ai fost iubit și cel care te-a iubit
lipsește să simți că ești iubit și cel care
te iubește lipsește
moartea se întreabă ce ia
un pictor sau un poet ce viață
vine la mine împreună să ne uităm
la un tablou pe margini alb
mai mult decât fotografia unei umbre
cu toate ridurile tatuată...

între două maluri liniște vă rog...*

cândva era puternic trupul lui
se ridica din ridicol singur la bară
acum aerul i-a ajuns la cote superlative

în absența morții crede
în toate minciunile lumii
și munca pentru sclavi o crede
o boală un privilegiu pervers

să adormi citind despre omul alb
într-un cimitir din aer să stai
singur la masă
florile scumpe să le vezi aruncate

întreabă oamenii ce parere au
despre un regizor în sutană și cum
pot vorbi la telefon organismele pluricelulare
dacă au la picioare lanțuri...

.
*
l-au găsit dormind în brațele unui tei uriaș
fără rădăcini fără picioare
acolo își număra anii câte unul
anotimpurile câte unul
ceasurile câte unul
s-a ascuns de propriul suflet
în propriul suflet căutând
urmele unei mușcături de șarpe
fără să muște
mărul era departe
dragostea lumânarile apele
amintindu-i de clipele facerii
l-au găsit

deasupra unui tei
cânta tânguitor o pasăre...
.
*

pe lângă alte victime învățăm să fim și noi
alte victime doi oameni fericiți îmbălsămați
cu răbdare tocmai pentru că urâm așteptarea ne luăm
lecția zilnică de metafizică ca o pânză de păianjen

într-o fabrică de absolut în care ai curajul să mori
fără să muncești exact ca Iisus
să fim zgomotul zilei să facem din noi un oraș
în jurul copacilor

mama morților să ne fure din viață și din politețe
să îi ducem flori să i le aruncăm
în față la gunoi să vadă că nu ne pasă...
 .
*

moartea e atunci când mâinile lor
se desprind de mâinile lor
și nu mai există nici un suflet să-l roadă o vreme
când nu mai poți să simți o furtună
în toată spelndoarea ei respirând
ca o planetă din propriul tău aer
gândindu-te oare câți oameni sunt
mai încolo în vid

și dacă nu vom vedea
amintește-mi să-ți povestesc despre
cuvinte și viața lor dublă
să-ți spun despre strălucirea unui ștras de
pe rochia din șifonier în fiecare sâmbătă cum
stau într-un pat ca la cinema un erou uitat
pe câmpul de luptă
căruia ultimul gând i se citește pe față

sssttt ...să fie liniște
de o moarte ca aceasta am nevoie
vă rog ...

strângem păsări la piept apoi ... numai gând și pământ...*

fiecare zi e o duminică din care te strig
vocea-mi oarbă sperie păsările
mișcarea ar trebui să-mi vindece
toate fricile
aerul de sălbăticiune
păianjenul de pe umăr
dacă m-aș întoarce aș vedea
umbra mea îndepărtându-se
umbra morții singură încălzind
un mușuroi de furnici
nimeni să nu se teamă
că va rătăci intrarea în iad
demonii nu ne întorc niciodată spatele...
*
gândul că voi pleca mă ține treaz
prezentul meu a și trecut prin
fața mea ca un păianjen spre
colțul camerei lui
să nu fii îngrijorată îți voi spune
știu un poet bun pe care să-l iubești
la care să te ridici pe vârfuri
ca un copil care trage jos
de fața de masă și răstoarnă sarea
pâinea paharul cu apă cuțitul în
setea lui de cunoaștere
iubirea e
mai presus mereu mai sus decât el
de fapt el nu știe ce vrea nu știe că iubirea
în sine e o imprudență
e locul unde nu știi și nu vezi
cum ajungi copile dumnezeu de undeva
îți va întinde mereu o mână...
*
am început să semăn
cu o piesă de schimb
nemișcată
printre sunete metalice
secunde străine lichide și limpezi

poate că în vremea nașterii mele
cineva m-a întâmpinat cu lapte și sare
pâinea era amară
e mult de atunci
noi vorbim despre apă
paharele noastre sunt din ce
în ce mai mai goale
și mai adânci

două lumi naufragiate
aruncându-și fiecare
câte o ancoră

restul e taină...
*
nefiind sare nefiind sărut
marea pe buzele tale era
din cioburi de sticlă toată
numai o sete
cu o altă sete poate fi egală
buza mea îndrăgostită nefiind
numai tăcerea te urmează
degeaba te închizi în casă
în poezia cuiva să-ți recunoști un destin
eu știu cum latră un pește dintr-un acvariu
la un câine legat
moartea are o cheie nefiind sare
am s-o ucid nefiind sărut
gândul mă ține treaz...

sărut mai tare ca timpul graniță nu-i...*

jurnal de zi

de foame timpului lângă umăr
ridicăm o groapă aproape perfectă

ieri am sărbătorit sfântul timp
o văduvă inocentă cât un munte

n-avem pâine și lapte
țigările sunt multe și vin
mesenilor aș fi vrut să le ofer
la plecare clepsidre dar am uitat

descoperisem iubirea într-o eșarfă și pâinea
viitorului pe sub zăpezi de primăvară ascunsă
acum soarele ar trebui să-mi apară pe umăr
să-mi spună să predau ștafeta

poate unui regizor filozof  care a murit
făcând scufundări să caute o piatră...

*

iubind
i-am desenat chipul
în mii de ferestre ușile s-au deschis
străzile și-au părăsit orașul

undeva trebuie să existe o mare
care așteaptă să mă lepăd
de pământ deodată

e bine să am la cine să alerg
și în cine să mă ascund
atunci când cineva îmi taie respirația
să nu dispară nimic

cerul sângele de porțelan cald
albind zăpada
primăvara să moară de invidie
de fapt eu

sunt cea mai frumoasă
piatră de pe caldarâm și aștept
să fiu  de cineva aruncată în mare
pedeapsă

*

ar putea fi un sclav în cununa de grâu
a reîncarnării sale
niciodată reală
cum se văd pe cerul senin norii

granița între firesc și ireal
granița pentru primul pas al plecării
și granița sosirii între macii ei
de culoarea pielii ultimul pas destinat
și îmi era așa o sete de mare
de parcă trăiam într-un cuib peste nori

și când mă aplecam din brațe și ochi
îmi picurau picioare
pentru o clipă de absurd apa mă vrea
desculț mi-am zis
vrea să mă mângâie pentru o clipă
cu forța unei poezii de dragoste egale

apoi a înghețat
să-mi taie gândul respirat împodobindu-se
triumfător pe sine...
*

din om în om
întrebându-se
oare ce au vrut să spună cuvintele acestea
cu botul cald și inima la vedere

seamănă cu mine urcă
se rotesc devin arbori
de ce mă privesc

în corpul acesta
nu mai locuiește nimeni
iarba a crescut
orice pasăre poate veni
oricând să-și lase puful puii

viața își ține icoana iubirii
pe piept
moartea și-a mai rupt o unghie...

de undeva mă strigă un abur acasă...*

astăzi tac
ieri m-am temut și am plâns
lacrimile au curs ca mierea dintr-un fagure
cald pe o rochie de mătase

mirosea a sărbătoare  a zahăr
caramelizat și a portocală stoarsă
fericit un monstru îmi încercuia mișcările
păream un idol trist legat cu o fundă
albastră

o să dorm îmi spuneam
o să dorm și o să fiu în largul meu
în sfârșit voi fi apă adâncă
mă voi strecura prin crăpături
mă voi alinta ca un abur țâșnit prin pereți

undeva o fântână m-așteaptă


*

cine n-a stat lângă o locomotivă cu aburi
e ca și cum n-ar fi stat lângă tata și tata
a murit demult demult
numai sufletul aburilor mai dăinuie
să mă întrebe cu ce putere
împinge pământul prin cer și prin ziduri
să fie cu mine să facă parte din
bucuria unui sistem planetar să-mi vadă
scrisul așa cum eu admiram scrisul lui
fără noțiuni de grafologie

până la urmă nu poate fi durere mai mare
decât să nu fii crezut
decât să nu fi crezut aburul acela
și nimeni să nu te mai recunoască
așa cum
îl văd eu pe tata coborând din tren cu
o sacoșă mare albastră și plină plină
cu bunătăți


*

și parcă îl aud
ce mare te-ai făcut și ce doică grasă
ți-e singurătatea
cât aș fi vrut să-i fiu surorii tale dreapta
umărului tău prieten
nopțile să te ajut să respiri din belșug
aș fi putut
să fac sub prun un leagăn copiilor

orice cui ar fi ruginit cuminte
bine așezat într-o scândură rândunicile
venind  și plecând de sub streașină

ți-aș mai fi spus să crezi în ce există
ce nu există să simți ca și cum ai crede
că de undeva cineva privește
cum în absența lui
lumea își vede liniștită de treabă

*

lumina a plecat cu viteza ei a rămas
întunericul cu viteza lui
să plece tu rămâi om
ai rădăcini complicate în
malurile existenței
un refren
asemeni unei poteci în trei dimensiuni
uneori paralele uneori nu
tu rămâi om sclav unei monede
cu trei fețe și zâmbetul giocondei
pe care nu ai bani să-l cumperi
pentru că lumea din care pleci
e cu totul alta decât lumea în care ai venit
amigo

 ian 27 2013

dacă aș fi știut aș fi rămas dorință cu mâinile ude...*

stăteam în fața ta
palidă ca o păpădie mamă
a unui copil rătăcit
construiam un templu din mine
în mine pereții cădeau hârtie
zâmbeai
înălțam alții se prăbușeau precum
.
în cer așa și pe pământ infinit
.
îmi priveai trupul
pieptul moale al umbrelor
supt ca din icoanele topite ale celților
ochii sfinților orbi
.

erau
pâinea noastră
cea de toate zilele...
.
*
vai cât de goi eram cu ani în urmă
picioarele tale îmi erau capul
între un castel și o groapă de nașteri
un copil se vrea din nou copil cu
spiritul matern al creației în sânge
.
și arta alunecatului durere mereu virgină
ca și cum ai naște mereu și încă odată
despovărată de arta păcatului
dulce și sărat era numele focului
trisțete și extaz
ca fumul cititorului pătruns pe limbă
.
cuvintele nu mai pot spune nimic
rămân să cadă gânduri pe un ogor fertil
și trupurile într-o groapă de îngeri săpată
profundă ca o respirație văzută amintire
vie din spate
.
pentru care moartea este cheia
vârsta la care înțeleptul pleacă...
 .
*
 .
în nopțile lor
cei pe care îi iubesc mă lasă
uneori îmi caută trupul
cu lanterne îmi văd doar
capul singurătatea mea îi atrage ca vinul vechi
dintr-o pivniță anume aleasă
 .
prea târziu le spun atunci prea târziu
sângele meu e pregătit
să însuflețească numai un fir de iarbă
să-l facă sa pâlpâie a ploaie
ca și copilăria regăsită într-o păpușă
pe care îți plimbi tremurând mâinile ude
.
și totuși mi-e teamă
că voi ajunge la capătul tuturor lucrurilor
și că acolo
nu mi se va mai deschide nici o ușă...

 .
*
.

acum se fac geamuri perfecte și uși
la acoperișuri se mai lucrează
red bull pentru nori
red bull pentru orbi
albul pe alb albastru pe albastru ca marea
.
chiar trebuie să ne ucidem să facem copii
da a zis el cu viața pe moarte călcând
chiar trebuie să negăm din jurul nostru
totul pentru a ajunge la el
da am zis eu cu sentimentul că numai
în rai se pot face pereți din frunze
pe blănuri de tigru și leopard
.
în rai nu se mai fac
geamuri și uși deloc prin acoperișuri
se mai vânează nori și se caută capele sixtine
cu frunza nu poți să ai decât relații divine
.
da am zis noi binecuvântează doamne
frunza aceasta fructul ei dorința și negarea...

când toate drumurile duc la roma fără păreri de rău... *

cu mine duc
lampa unui sărut de veghe de lemn aprins
în somn ca o poezie deasupra ușii
de lut pregătită unui strop de plecare pentru un strop

unui strop de durere pentru un strop adus
probabil să strălucească din coastele ei verbul
împărțit în cearcăne copilaria într-o oră întorc

ironic înfipt într-un zâmbet cu simțul artistic
trebuie să plec să fug de moarte și
carne de esența luminii tu
să-mi spui că nu pot...

*

visez că ridic piramide
așez morți în picioare
am puteri divine

nu știu ce carne mă hrănește
cine îmi scrie muzica poeziei
chiar și atunci când cuvintele mă acuză
confuzia nu e nimicitoare

unge-mi trupul cu ulei de măsline
aș putea stârni revolta în orice flacără
sunt femeie îți spun numai ție
mamă de bărbat pregătită
să mă împart cu tine

dincolo voi dormi cu lumina aprinsă...

*

orizontul
pe fereastră se uită la el cum
s-ar uita la un perete lumina

poate de aceea nici nu încearcă
să scape de viata lui ca de o cârpă
de praf scuturată acolo
undeva într-un colț de suflet
departe de el mai vede un țel o
sursă de vedenii ascunsă

câmpuri de zăpadă pe care le vrea
semănate cu el
arate cu buzele lui în fiecare dimineață
sub greutatea biblică a unui măr despletit

în cădere lângă mine văd
rochia ei preferată de seară parfum
fără acoperire...

*

cine mai are nevoie de certitudini
de smille face therapy cu răsuciri de șarpe
gata să-și înfigă colții într-un
zâmbet se zbate

se poate muri din te miri ce

mă tem să privesc în direcția în care
ar trebui  să fii
pun urechea la pământ și nu aud nimic

pământul ascultă cum se macină munții

îmi sărută urechea stângă și genunchii
poate ar trebui să-i vorbesc despre
gustul negru al dimineții în care
voi ajunge să-mi vând amintirile
pentru câteva ore cu tine

o bătrână va zâmbi fără păreri de rău...