vocea-mi oarbă sperie păsările
mișcarea ar trebui să-mi vindece
toate fricile
aerul de sălbăticiune
păianjenul de pe umăr
dacă m-aș întoarce aș vedea
umbra mea îndepărtându-se
umbra morții singură încălzind
un mușuroi de furnici
nimeni să nu se teamă
că va rătăci intrarea în iad
demonii nu ne întorc niciodată spatele...
*
gândul că voi pleca mă ține treaz
prezentul meu a și trecut prin
fața mea ca un păianjen spre
colțul camerei lui
să nu fii îngrijorată îți voi spune
știu un poet bun pe care să-l iubești
la care să te ridici pe vârfuri
ca un copil care trage jos
de fața de masă și răstoarnă sarea
pâinea paharul cu apă cuțitul în
setea lui de cunoaștere
iubirea e
mai presus mereu mai sus decât el
de fapt el nu știe ce vrea nu știe că iubirea
în sine e o imprudență
e locul unde nu știi și nu vezi
cum ajungi copile dumnezeu de undeva
îți va întinde mereu o mână...
*
am început să semăn
cu o piesă de schimb
nemișcată
printre sunete metalice
secunde străine lichide și limpezi
poate că în vremea nașterii mele
cineva m-a întâmpinat cu lapte și sare
pâinea era amară
e mult de atunci
noi vorbim despre apă
paharele noastre sunt din ce
în ce mai mai goale
și mai adânci
două lumi naufragiate
aruncându-și fiecare
câte o ancoră
restul e taină...
*
nefiind sare nefiind sărut
marea pe buzele tale era
din cioburi de sticlă toată
numai o sete
cu o altă sete poate fi egală
buza mea îndrăgostită nefiind
numai tăcerea te urmează
degeaba te închizi în casă
în poezia cuiva să-ți recunoști un destin
eu știu cum latră un pește dintr-un acvariu
la un câine legat
moartea are o cheie nefiind sare
am s-o ucid nefiind sărut
gândul mă ține treaz...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu