sărut mai tare ca timpul graniță nu-i...*

jurnal de zi

de foame timpului lângă umăr
ridicăm o groapă aproape perfectă

ieri am sărbătorit sfântul timp
o văduvă inocentă cât un munte

n-avem pâine și lapte
țigările sunt multe și vin
mesenilor aș fi vrut să le ofer
la plecare clepsidre dar am uitat

descoperisem iubirea într-o eșarfă și pâinea
viitorului pe sub zăpezi de primăvară ascunsă
acum soarele ar trebui să-mi apară pe umăr
să-mi spună să predau ștafeta

poate unui regizor filozof  care a murit
făcând scufundări să caute o piatră...

*

iubind
i-am desenat chipul
în mii de ferestre ușile s-au deschis
străzile și-au părăsit orașul

undeva trebuie să existe o mare
care așteaptă să mă lepăd
de pământ deodată

e bine să am la cine să alerg
și în cine să mă ascund
atunci când cineva îmi taie respirația
să nu dispară nimic

cerul sângele de porțelan cald
albind zăpada
primăvara să moară de invidie
de fapt eu

sunt cea mai frumoasă
piatră de pe caldarâm și aștept
să fiu  de cineva aruncată în mare
pedeapsă

*

ar putea fi un sclav în cununa de grâu
a reîncarnării sale
niciodată reală
cum se văd pe cerul senin norii

granița între firesc și ireal
granița pentru primul pas al plecării
și granița sosirii între macii ei
de culoarea pielii ultimul pas destinat
și îmi era așa o sete de mare
de parcă trăiam într-un cuib peste nori

și când mă aplecam din brațe și ochi
îmi picurau picioare
pentru o clipă de absurd apa mă vrea
desculț mi-am zis
vrea să mă mângâie pentru o clipă
cu forța unei poezii de dragoste egale

apoi a înghețat
să-mi taie gândul respirat împodobindu-se
triumfător pe sine...
*

din om în om
întrebându-se
oare ce au vrut să spună cuvintele acestea
cu botul cald și inima la vedere

seamănă cu mine urcă
se rotesc devin arbori
de ce mă privesc

în corpul acesta
nu mai locuiește nimeni
iarba a crescut
orice pasăre poate veni
oricând să-și lase puful puii

viața își ține icoana iubirii
pe piept
moartea și-a mai rupt o unghie...