Theodor George Calcan, 

Grefă pe ochiul tău înroşit şi încercănat cu praful din lună*

…..Cu ceva vreme în urmă, mai precis la începutul deceniului şapte trecut, făcea vogă în lumea literară din România, poemul poetului grec Yiannis Ritos, “Sonata clarului de lună”. De ce? Poate fiindcă punea în gura unei femei, cu frenezie, graţie şi meşteşug literar deosebit, cele mai grave probleme ale omenirii…

Poet de sorginte social politică cu orientare vădit comunistă, acesta fusese interzis în Grecia pentru o bună bucată de vreme şi totuşi, până în 1990, noiembrie, anul morţii sale, acesta reuşise să facă să-i apară 117 cărţi de poeme, teatru, eseuri, fiind cum se vede, deosebit de prolific şi cu priză la public. Poemul “Sonata clarului de lună” rămâne, poate, capodopera sa şi veţi înţelege că nu fac apel la el în zadar. Recitat pe fundal de “Sonata lunii” compusă de Beethoven, poemul capătă o profunzime, o culoare şi un stil perfect valabile şi astăzi, situaţiei destul de dificile greceşti şi nu numai.
…..Cartea pe care încerc să o comentez, sper constructiv, “Partea nevăzută a lunii”, autor Mioara Băluţă, e o carte în care intensitatea trăirii pare să fie factor transcendent spre un univers de certă şi acută sensibilitate, ceea ce dă vigoare cuvântului scris.
Metafora intrinsecă dă sens lucrativ iubirii, rupând cuvântul destul de febril, personal căderea sa luciferică constituindu-se în fapt într-o înălţare până la marginea firii, acolo unde poeta poate lucra, poate creea, destul de intens şi cu spor, descoperindu-ne, (de ce nu?) o vâlvătaie a anotimpului care poate să treacă (şi uneori trece) prin lucruri până “dincolo”, pentru a percepe undeva în văzduh o lume reavănă, un clocot ascuns, nemărturisit, care dansează nu numai prin aerul din cameră ci şi în partea nevăzută a lunii – s-o spunem, ca o umbră abstractă a unei fiinţe iubite:
“ziua dansez
sălbatică şi sclipitoare carnea mea
promisă focului tremură
neîmblânzită
alerg ca un hamster într-o lume închisă
peste tot se văd furnici devorând animale 
oare ce jurassik o mai fi şi acesta în care
cele mai apreciate sunt săbiile
trecute prin foc 
sufletul altcuiva să prindă scânteile
m-aş opri să te strig fără să clatin ceva
dar nu mă sperie 
decât ecoul cuvintelor mele”
(voi învăţa să pun pământ)

“aştept răsuflarea lui 
să-mi atingă marginile
despic secunda
întind braţele 
acum
braţele mele flutură
cum după război o flamură 
sunt o grădină care se ridică la cer”
(aştept răsuflarea lui)

“sunt aici 
pentru că aici mi-am ascuns sămânţa
lumea e aşa cum sunt
împotrivindu-mă orei pot învia 
să-mi cresc singură demonul 
şi nimeni 
nimeni altcineva 
nu-mi poate înşela nebunia”
(sunt aici )
…..Poezia Mioarei Băluţă dezvoltă în sine o focalizare pătrunzătoare a tensiunii lirice care scânteiază şi produce energie în poeme, o energie care, trecută printr-un filtru intern, capătă, nu rare ori, tuşe expresioniste, am zice noi, destul de nuanţat-colorate, dar care vibrând de un elan necontrafăcut, atestă, dincolo de confesiunea discretă, o expansivă feminitate dezlănţuită ce poate fi urmărită pe o linie discursivă dar ascendentă, de-a lungul întregului volum de versuri.

“toate viciile au ceva din culoarea 
pământului
frunzele şi acum îmi mai caută sufletul
dacă l-ar găsi
s-ar topi simplu
vertical”
(i-am dat tot)

…..Undeva, în partea nevăzută a lumii, poezia lucrează destul de intens. O extrapolare a undelor de gravitaţie asupra sinelui sigur există şi forţa sa de pătrundere se răsfrânge mai violent sau poate mai subtil, în trup ca şi în umbră, în divin şi luciferic, în lumină şi în întuneric, penetrând anotimpurile, în grav şi suav, în corpul fizic şi în cel astral, chiar dacă este şi nu este, în nicăieri şi pretutindeni, în niciunde şi, chiar dacă se naşte destul de bătrână spre a putea să moară imediat, poezia sigur există, chiar dacă punctele ei de pornire sunt diferite, pe faţa nevăzută a lunii.
…..Fiinţa abstractă a poeziei există şi împreună cu sora sa siameză de pe pământ, colindă lumea ridicând undeva în văzduh, praful de lună. Sigur, luna-şi presimte faţa fără să o vadă şi poate, la fel, fiinţa abstractă la brat cu nefiinţa, trec împreună prin existenţă urmând acelaşi ritm cosmic fundamental, acelaşi ciclu de pulsaţii în sângele propriu, aceleaşi căderi, surpări, renaşteri împreună cu iarba, cu arborii, cu şarpele, cu pasărea, cu focul, cu norul ori cu steaua.
Fundamental unic şi a toate cuprinzător, poezia surprinde ritmul care supune totul aceloraşi legi ale mişcării, dezvoltând câmpurile de forţă imperceptibile ale psihicului uman în raport cu mişcarea spectaculoasă, desigur în interiorul particulelor primare ale energiei materiei.
Sigur, poezia preferă şi ea pământul perfectibil, cu sângele pulsând în artere, dar nu se poate sustrage plăcerii de a admira şi chiar de a încerca să atingă cu mâna nimbul unor miracole presimţite, aflate foarte aproape de om.

“i-am dat tot
la început mai mult decât am avut
apoi am privit-o blând în ochi
simţindu-i colţii
şi totuşi
m-am dăruit ei cu inocenţa
apei smerite”
(i-am dat tot)

“mai mult decât o rochie
croită cu furie
sunt o câmpie fertilă
o construcţie în mişcare 
care te cutremură
simt umerii
cum sprijină ferestrele pereţii
pe Dumnezeul din mine copilul
singur
sigur 
există un triunghi al vieţii
în care te adăpostesc
salvându-ne”
(mai mult decât o rochie)

….Stilistic vorbind, cartea de poezie a Mioarei Băluţă realizează o întâlnire fericită între o concizie verbală, bine temperată, cu o claritate expresivă articulată într-un registru semnificativ, nu fără importanţă, iradiind poemul cu sensibilitate şi prospeţime. Sensul semantic, dar şi sugestia, hotărăsc greutatea versurilor sale.
…..Există în această carte, după părerea mea, o anume coerenţă textuală care invită la lectură. O recomandă observaţia directă, contextul şi conjuctura tipică şi profund umană şi, nu în ultimul rând, o modernitate, aş spune, conservatoare care cultivă textul în marginea unei anume fascinaţii neo-expresioniste, care nu ne divulgă altceva decât o poetă talentată, stăpână pe mijloacele sale de expresie literară. Chibzuinţa elegantă şi harul întreg se regăsesc în truda acestei poete. Acolo unde partea nevăzută a firii poate atinge necondiţionat partea nevăzută a lunii.
În versurile sale, Mioara Băluţă pare să ne vorbească din mijlocul unei furtuni care dezvăluie ceea ce tăinuieşte furtuna – o rană care îi amplifică sângele şi îl zburleşte răzleţindu-i cerul printre cuvintele care aleargă să prindă un punct cardinal. Şi pentru ca poezia să fie şi să se nască din umbră şi din lumină, presimţirile ei, ca şi inima ei, ard ca trandafirul rupt din ceaţa unor dimineţi crispate, până târziu, de emoţie…Ceea ce dă greutate specifică acestei cărţi e tocmai balansul subtil al lucidităţii, firescul hrănit instinctiv de temperatura meditaţiei active, care surprinde sentimentele în mişcarea lor naturală, reflectând, nimic altceva decât spatiul lăuntric şi timpul sublimat. Versurile sale nasc astfel o nevoie intrisecă de protecţie într-un câmp abisal, o grefă pe ochiul mirat, dilatat ca o lună captivă în argintatul abis al unei nopţi umbrariene.
…..Mereu surprinzătoare, poeta îşi dozează cu profesionalism impactul cu o realitate figurativ fuzibilă, aceasta fiind şi una din căile de autocunoaştere.
Cunoaşterea îi amână răul iar lipsa de somn e un sâmbure. E cea care vine, traversează cuvântul care expiră destul de adânc o floră a vântului, în aşa fel încât, de la sine la celălalt nu mai există absenţă….
Totul pare să crească, să se purifice pentru că metaforic vorbind, poezia în sine, în tot ceea ce pierde, câştigă.

Theodor George Calcan
8 iunie 2016

*Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2015