Poezia sau elanurile unui grațios menuet. Note despre lirica Mioarei Băluță*

*Partea nevăzută a lunii, Ed. Eurostampa, 2015

Ionel BOTA

O serie de cărți de poezie, în cadrul programului cultural coordonat de administrația unei comune bănățene, Dudeștii Noi, au apărut în ultima vreme la Eurostampa. Am citit, de pildă, Partea nevăzută a lunii (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, 110 p.) iar poemele propuse de Mioara Băluță arată nu doar elanuri sempiterne dar și o bună stăpânire a mijloacelor poeziei de azi, un stil alegru marcat, fără îndoială, de o adâncime aparte a percepției realului dar și un ludic provocator, al reprezentărilor truculenței evanescente într-un cotidian mereu resorbit între întemeierile „noului” imaginar.

E o voluptate aproape decadentistă în această gesticulație lirică, enunțul fragilizat de elegia angoasei ori chiar metafora în răspăr insolitând impecabil un spectacol al epifaniilor spasmului interior al eului scriptor, irizări ficționale însoțind, parcă, grația unui menuet liric. Altminteri, sunt de apreciat și aceste expieri ritualice („precum „o mireasă/spre un nevăzut altar”) în care eul auctorial pare a răscoli nostalgiile languroase ale unui trecut denunțat (stearpa memorie) și reveria gravă în semantica îndrăzneață a reevaluării lumii: „nu aud nimic/nu vreau să aud nimic/un corp negru/o dâră de fum spre stele/nisipul destrămând în joacă lumea//mi-ai spus că nu se poate muri/atât timp cât poți iubi ceva dar/dacă sufletul e fericit în dragostea lui/cum să-mi port masca/să nu plângă printre oameni//spune-mi tu/cel învățat cu depărtarea/cum să strig un cocor din er/când un vultur îmi înșeală privirea” (îmi pun capul pe asfalt, p. 99)

Nu ai putea identifica doar teme predilecte în poezia Mioarei Băluță dar autoarea este mai degrabă, aici, propriul ei radiograf („lumea e așa cum sunt”) deși chiar mesajul alegoric-ironic se apropie de concretețea palpabilă a unui imagism fabulos. Nu este neapărat un exercițiu mimetic cât o fuzionare hermetică în ceremonialul ființei: „să am trei ochi iar/tu să ai trei mâini legate/androizi perfecți pentru o adaptare/continuă//dar dragostea nu ține de perfecțiune/nici de metode critice elementare/de exemplu/în seara asta de duminică/ne este permis orice/când din cutia pandorei/ies mărturisiri de apă vorbitoare/îmbătându-ne//clipesc des/în somn se simte/cel mai tare zbaterea/tensiunea ca într-o noapte/de black friday” (se poate spune că așa a fost să fie, p. 30).

Prin aburii misterioși ai realității („imaginează-ți spațiul dintre lucruri”), motiv de explorare a resursei lirice, intuim freamătul lăuntric al unei senzorialități mocnite. Nimic nu e lăsat pe dinafară, metafora e o coruptelă a sensului tragic dar orgoliul frivol, gest de frondeur nelecuit, punctează exasperările ființiale în plină autoreferențialtate. Fiindcă e multă poezie bună în acest volum în care ternul cvasiclasicizant e atins, destul de des, și de străluciri diamantine.

Ionel BOTA