Uşor cu luna pe scări *
 (*Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015) 
Petre ISACHI 
CRITICE 

„Nimeni nu-i perfect în uitarea şi în frigul lui...”, ne avertizează încă din motto-ul cărţii, autoarea trădându-şi din start, metafizica romanticului pesimist de sorginte eminesciană, ce trăieşte cu acuitate, nostalgia absolutului/ paradisului şi are sentimentul zădărniciei. Titlul şi parţial problematica celui de-al doilea volum Partea nevăzută a lunii al poetei Mioara Băluţă (debutul: În cădere voi râde) mi-a amintit de capodopera lui Eminesu, Scrisoarea I, unde genialul poet transfigurează alegoric, spectacolul sublim şi tragic al lumii – în fapt/ în esenţă, un bâlci al deşertăciunilor – văzut obiectiv de pe „mişcătoarea mărilor singurătate”, scos din „noaptea amintirii” şi simţit „ca-n vis” de toţi cei ce urmează „lunga timpului cărare”. Luna, motiv poetic etern, devine la autorul Scrisorilor un personaj-martor/ alter ego ce consemnează condiţia eternă a omului: „La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!” şi configurează schopenhauerian tirania visului himeric, generat de dorul „nemărginit” ce guvernează universul. Dacă în Satira I, Eul poetic se identifică cu „stăpân-a mării”, pentru a revela fatalitatea destinului: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul nopţii”, în Partea nevăzută a lunii…, poeta transfigurează astrul nopţii, simbol arhaic fundamental, cu funcţia de arhetip şi principiu de clasificare al lumii, pentru a iradia simbolicoevocativ şi a sugera subconştientul, imaginaţia, visul, elementarul, femininul, naşterea, devenirea, iubirea, moartea etc., totul într-o viziune contaminată pesimist eminescian, de „eterna alergare” specifică omului. Convinsă că lumea trebuie romantizată, poeta eminescianizează cu graţie bacoviană postmodernistă, teme biblice (soarta, hazardul, fugit tempus, vanitas vanitatum, geniul morţii evadarea în vis, în trecut, în copilărie, eros etc.) ce fac de nerecunoscut celebrul deznodământ al poemului Epigonii („Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi”) într-o ars poeticatestament remarcabilă prin goana după adevărul din „partea nevăzută” a lumii/ lunii. Care adevăr? Cel pe care autorul Luceafărului îl considera „ca şi păcatul mumii Eve/ De faţă-i pretutindeni şi pururea aeve”…, de fapt, baza şi conştiinţa oricărei arte: „poezia e o risipire/ un dezmăţ al nimicului spiritual/ copiii mei să nu mă vadă micşorând-mă/ să nu creadă că voi pleca/ fără să-mi iau la revedere// scriu pentru voci/ care nu ştiu ce se poate întâmpla/ dar vor să coboare în întuneric/ după adevăr/ încerc să mă ascund/ pelerinii mă prind sub picioarele lor// alergaţi căutaţi…// minuscula existenţă prin voi/ se va reproduce în cel mai mic amănunt/ graţioasă ca o balerină va dansa/ pe vârfuri/ în cutia muzicală a lumii…” (praf în picioarele alergătorilor, p. 12). Condiţia omului contemporan, de alergător ce nu ştie încotro merge este potenţată în alchimia compoziţională a cărţii, prin opoziţia şi complementaritatea perechii originare: fiat lux – post tenebros lux. Viaţa omului cea care-şi arată asemenea lunii eminesciene, sieşi farmecul („Străbătute de-al tău farmec, ţie singură-ţi arăţi”) luminează seducător atât drumul imaginaţiei, cât şi pe cel al cunoaşterii indirecte, discursiv-raţionale identificată de autoare cu propria-i soartă cu adevărat misterioasă, sublimă şi tragică mai ales în partea ei „nevăzută” (v. a fost iarnă de când mă ştiu, p.58; de parcă inima mea, p.50; avem pâine după pofta inimii, p.46; cui să mă adaug, p.36; norocul meu, p.28 etc.). Se ştie: cele nevăzute guvernează pe cele văzute… Afirmaţia rămâne misterioasă, dacă uităm că – am citit şi în Schopehauer – oamenii sunt ca luna nu-şi arată decât o faţă. Impresia că trăim într-un „imens deşert” este accentuată şi de aura de mister a părţii nevăzute a lucrurilor, de ispita întunericului: „să coboare în întuneric/ după adevăr”. Mitologia şi simbolistica nopţii – se ştie – sunt generate de angoasa, reacţia depresivă şi chiar groaza ce o provoacă întunericul, simbol al timpului devorator: „Timpul e negru pentru că e iraţional şi nemilos”!. În planul psihanalizei, întunericul sufletesc e simbolul păcatului, adormirii raţiunii şi invaziei forţelor primare ale inconştientului, dar şi o stare a unei posibile revelaţii, încât poate fi asociat misterului, reveriei şi inspiraţiei poetice. Blagian vorbind scriitoarea mizează pe aşa-zisa poetică a tainei şi pe muţenia lucrurilor: „sunt iubita propriei mele muţenii” (v. andante, p.19). Totul se ascunde şi totul este ascuns, încât convingerea autoarei că „într-un imens deşert/ singurul adăpost îţi eşti tu ţie însăţi” (v. cu timpul, p.8) nu face decât să reconfirme eterna furtună existenţială, egoismul şi pesimismul schopenhauerian („egoismul este sâmburele vieţii”), pericolul renunţării şi al înstrăinării. Să fie „partea nevăzută a lunii”, un simbol al (auto)distrugerii, al pasiunilor tenebroase şi malefice, al energiilor duşmănoase ce se cer învinse pentru ca individul să poată  supravieţui, al „lunii negre” ce are, se ştie, o putere – forţa găurilor negre - de atracţie şi de absorbţie înspăimântătoare!? Aşa s-ar explica de ce autoarea are ceva din metafizica „unor nobili cu titlul pierdut/ într-un septembrie medieval” (v. abandon, p.9), iar „viaţa” ( supratemă a cărţii) nu este revelată „ca o pradă”, în viziunea lui Marin Preda, ci „ca o biblie” (v. whon i need you, p.56), adică „viaţa” în care sacrul coexistă cu demonicul, adevărul cu minciuna, „viaţa” în care noi reiterăm la nesfârşit mitul lui Iov şi în care – folosesc titlul unui poem al M. B. – „se poate spune că aşa a fost să fie” (v.p.30) ca tocmai acolo să se afle ochiul inorogului, „viaţa” ca loc poetic prin excelenţă locuibil, pe cât de sublim, pe atât de tragic și grandoarea tragic-bacoviană a omului predestinat să trăiască căderea, golul sufletesc, abisul, singurătatea, absurdul, înstrăinarea etc. Poeta pretinde că trăieşte poetic viaţa, din moment ce afirmă tranşant: „eu scriu aşa cum trăiesc”!?. Dar să observăm ce vede ochiul inorogului în această viaţă „ca o biblie” în care (re)citim borgesian, „cartea de nisip” a lumii/ a omului, fiinţă creată de Dumnezeu pentru a se întrece pe sine: „nu te lăsa pradă poeziei fiul meu nu te opri/ muzica ei uimitoare te va atrage înăuntru/ fii mai mult decât mine/ fii mai mult/ decât cei pe care îi ştii/ mintea ta e o hartă nevăzută/ un mănunchi de chei/ şi tot atâtea uşi nedeschise/ încă ai un munte în faţă/ ai un munte în piept/ potriveşte-ţi pasul cu stâncile lui// dă-i timpului vise trupul să-ţi rămână viu/ dă timp rănilor şi se vor vindeca singure/ altfel/ eşti şi vei ajunge ca nisipul/ un animal flămând/ care înghite orice respiră orice curge/ în orice direcţie bate vântul/ nu-l poţi ucide nu-i poţi prinde inima” (cu ochii vii, p.17). Motivul muntelui, un axis mundi, un confident al stelelor căzătoare, inclus în arhitectura textului între posibilele chei de lectură, semnifică încercarea scriitoarei de a-şi depăşi limitele, întro ascensiune spiritualizată prin cunoaştere de sine, într-o participare activă la marea simfonie a vieţii cosmice. Este evadarea ei/ noastră din condiţia de „animal flămând”… ce „curge în orice direcţie bate vântul” şi trăieşte sub zodia lui sunt (v. la boheme, p.60). Este evident pentru fiecare cititor, poetul Mioara Băluţă repetă destinul lui Sisif, cel ce înţelege în final că e responsabil de propria-i fericire, din moment ce îşi poate schimba opţiunea, judecata şi dorinţa. De ce nu o face?! În spaţiul constelaţiei poetice în care s-a născut, „partea nevăzută” reprezintă mărturia bucăţilor de suflet în care predomină viaţa infantilă, arhaică, vegetativă, artistică a psihismului. Zona lunară a propriei personalităţi – clarul de lună, ar fi spus Eminescu – regimul nocturn ce reprezintă timpul epifaniei forţelor malefice. Aura crepusculară, inconştientă a tropismelor şi a reacţiilor instinctive ale fiecăruia dintre noi, mi se pare a fi partea cea mai realizată artistic a poemelor ce ascund „cea mai frumoasă prăpastie” pe care o numim viaţă. Este configurată partea „primitivului” din noi, treaz chiar în timpul somnului, în visele, fantasmele şi imaginarul ce ne modelează sensibilitatea profundă: „şi se trezeşte din viaţa ei/ eu nu ştiu în care viaţă adorm/ şi într-a cui mă trezesc/ nerecunoscută şi învinsă evă/ şarpe şi fruct/ merg în urma timpului cum îşi urmează/ mortul crucea// dar poate tu nu simţi/ că îmi viscoleşte de -o vreme prin vise/ că suflu în pumni şi degetele/ au început să mi se încălzească/ că mă aprind şi luminez noaptea/ mai ales/ în partea nevăzută a lunii vin/ şi fac dragoste cu tine aşa/ ca o pedeapsă” (lumea se culcă, p.47). Poezia „ca o fereastră spre lume” (v. a fost iarnă de când mă ştiu, p.58) îi revelă cititorului o lume configurată în „clar de lună” în care fiecare pare să fie preocupat de „felul în care ne adăugăm” (v. p.64) culorilor nopţii, fascinaţi de căderea în noi înşine/ în lume. Poeta ce poartă pe umeri „biserica tuturor femeilor” (v. a trecut noaptea, p.66) şi se revede în oglinda poemului transfigurează în Partea nevăzută a lunii, sensibilitatea femeii neînţelese (nu am văzut femei înţelese!?) încredinţată farmecului tăcut al gândurilor secrete, al misteriosului cântec al inimii refugiată fie în paradisul copilăriei, fie al iubirii, reculeasă în sine, captivă într-un vis al vieţii „ca o biblie”, pradă poeziei sau beţiei instinctului poetic, transei unei chemări vitale, care îi duce sufletul capricios, boem, fantast, himeric în voia aventurii poetice: „port cu mine iadul/ raiul deopotrivă bântuie lumea/ prăpastie la răscruce de vânturi/ sunt femeia celor patru pătrare/ femeia deşertului/ pentru că n-am iubit primul bărbat/ nisipurile au furat mireasa// oricine mă întreabă/ îi răspund ce e viu e migrator/ praf de lună ne acoperă/ subtil toată viaţa îmblânzim/ scorpioni apoi vine un copil/ şi-i duce la gură/ spontan// apar atâtea înţelesuri/ dar adevărul e singur deşi îl duc//cu mine peste tot” (norocul meu, p.28). (Re)scrisă în cele 95 de poeme ale volumului (v. îmi scriu poemul, p.74) autoarea ne oferă un autoportret în palimpsest, dar şi haloul poetului etern ce pendulează între două limite, finitul – infinitul celor văzute şi al celor nevăzute - care-l încarcerează şi-l evită în acelaşi timp. Metafizica poetului pentru care nimic nu este sigur decât incertitudinea, a omului pătruns şi convins de principiul aparent imoral ce guvernează lumea: „să te aştepţi oricând, la orice, de la oricine, inclusiv de la tine însuţi” contaminează întreg volumul. Această aşteptare tragică (im) previzibilă, însoţită de „geniul morţii” şi aerul „plin de pisici” asociate principiului feminin, senzualităţii, misterelor nopţii potenţează atributele malefice ce locuiesc partea nevăzută a inimii: configurare a perfidiei, agresiunii, cruzimii, a iraţionalului şi a demonicului, încât eşuăm întotdeauna „într-un ochi străin de apă” (v. aerul e plin de pisici, p.61) şi trăim într-o lume (dez)vrăjită sub aceeaşi eternă tiranie a Eului: „nimic magic nimic personal/ înainte şi după tot eu” (v. am spart gheaţa, p.80).  De aici identitatea noastră de oameni de hârtie ce locuiesc înstrăinaţi întrun Text „viaţa ca biblie” sau „viaţa mea ca o rulotă/ uitată la marginea pădurii” , v. am nevoie de un viscol nebun, p.87, înfricoşaţi şi însinguraţi de visul nefiinţei, pe care-l trăim întrun univers himeric. Mesajul cărţii este fatal eminescian: „Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace”, reconfirmând cu eleganţă romanticoexpresionistă, obsesia Mioarei Băluţă, pentru mitul căderii. În fapt: câtă înălţare - atâta cădere – atâta poezie! Câte văzute – atât nevăzute – atâta poezie! Fundamental rămân sensul teologic al frumosului şi nostalgia paradisului pierdut, atâta timp cât „într-a veşniciei noapte pururea adâncă/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…”. Cum omul/ poetul este asemenea lunii: adică nu-şi arată decât o faţă, las cititorului plăcerea de a-i descoperi „partea nevăzută” ascunsă de poetă, cu graţia şi intuiţia Evei trădată de eternul Adam incapabil să înţeleagă şi să poarte pe umeri „biserica tuturor femeilor”. Şi – paradoxul paradoxului – cu atât mai greu, biserica unei singure femei… Un sfat, deşi nu ştiu scriitori care să fi urmat din convingere sfatul unui critic! Pentru viitorul volum al poetei care promite să se învingă pe sine: ca să rămâi în Poezie trebuie să te asemeni cât mai puţin cu predecesorii… De loc, mi se pare imposibil. Au încercat dadaiştii…