Autoportret în cărbune aprins
Liviu CHISCOP

După debutul din 2014, cu În cădere voi râde, cel de-al doilea volum de versuri al doamnei Mioara Băluţă – Partea nevăzută a lunii („lansat” pe 30 octombrie crt. la „Café du Théatre”) – liric prin excelenţă, depune mărturie, în conformitate cu canoanele genului, asupra propriilor idei, gânduri, sentimente, atitudini ale semnatarei. În acest context, era firească tentaţia autoportretizării, prezentă în nu mai puţin de 20 de poeme din cele 95, câte însumează volumul, din care am selectat, spre ilustrare, doar câteva. Să începem, didactic, cu portretul fizic: „sunt aici / îmi pieptăn părul / şi chipul meu este frumos / de parcă aş fi făcut dragoste (...) // priviţi-mă / nu veţi înţelege nimic din unghiile astea lungi / şi buzele acestea moi / ca viaţa” (p. 68-69). Tranziţia spre portretul psihic, moral, interior e realizată prin poemul mai mult decât o rochie: „mai mult decât o rochie / croită cu furie / sunt o câmpie fertilă / o construcţie în mişcare / care te cutremură” (p. 73). Altă dată se închipuie ca fiind „femeia deşertului”: „sunt femeia celor patru pătrare / femeia deşertului / pentru că n-am iubit primul bărbat / nisipurile au furat mireasa” (p. 28), ori chiar o vietate a deşertului: „şi eu mă simt ca o felină mică / în faţa unei gheare mai mari / alintându-mă pe lângă pereţi / scâncesc speriată: vreau acasă” (p. 96). Poeta este, fără îndoială, o „vitalistă”, o „trăiristă” (la noi, existenţialismul s-a numit, iniţial, „trăirism”), combustia sentimentelor realizându-se la temperaturi înalte, la cote incandescente, ca într-un „cărbune aprins”, după cum, metaforic, se autodefineşte. De aici, din acest neoexistenţialism atât de caracteristic poeţilor din „noul val” – în care s-a regimentat, indiscutabil, şi Mioara Băluţă – derivă, am spune, gesticulaţia grandilocventă, declaraţiile megalomane prezente la tot pasul, un exemplu fiind poemul am nevoie de un viscol nebun: „ceva să mă smulgă din rădăcini / şi să mă arunce în aer / de o ninsoare care să vindece / toate viciile la care ţin / am nevoie de o mână / care să împrăştie în raze / terminaţiile nervoase ale fiecărui an” (p. 87). Între credinţă şi tăgadă Tipic neoexistenţialistă este şi relaţia poetei cu divinitatea, mergând uneori într-o direcţie apostatică amintind de „existenţialismul ateu”, teoretizat de Jean Paul Sartre în veacul trecut. Simţindu-se singură, marginalizată, părăsită de toţi în această „viaţă ca o rulotă / uitată la marginea pădurii”, e firesc poate ca eroina cărţii să se întrebe, la un moment dat, dacă Dumnezeu, care a părăsit-o, există cu adevărat: „Dumnezeu nu există Doamne / de ce m-ai părăsit” (p. 22).  Precum odinioară Arghezi, care exclama într-un Psalm, „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”, tot astfel autoarea acestei Părţi nevăzute a lunii, partajată între credinţă şi tăgadă, ar dori semne concrete care să-i confirme existenţa divinităţii, întrebându-se într-un final de poem: „de ce rugăciunile noastre nu te arată / Doamne” (p. 86). Relaţia poetei cu divinitatea e totuşi ambiguă, am spune, căci alteori lui Dumnezeu, care e imaginat doar ca „un bătrân în cămaşă de forţă”, îi sunt adresate rugi fierbinţi precum: „dă-mi Doamne viaţă să te respir / nu doar să te scriu” (p. 63), sau: „iami Doamne întunericul acesta / şi du -mă în respiraţia lui să respir” (p. 66), pentru ca, în cele din urmă, realizând poate că „nimic nu există fără Dumnezeu”, să-i solicite, cu sinceritate, revenirea: „osândit/ întoarce-te în cortul nostru/ Doamne!” (p. 42). Un erotism ce stă să dea pe dinafară... Spaţiul limitat al prezentei recenzii nu ne permite semnalarea şi exemplificarea tuturor motivelor întâlnite în cuprinsul volumului, cum ar fi metempsihoza, mitul adamic, mitul androginului, cel al destinului („fortuna labilis”), a trecerii inexorabile a timpului, sau al zădărniciei din spusele eclesiastului: − „vanitas vanitatum vanitas”. Recurente sunt, de asemeni, motive precum cel al tăcerii, al liniştii, dar şi cel al nopţii şi întunericului, ca să nu mai vorbim de propensiunea autoarei pentru sezonul invernal, confirmată de impresionanta frec-vență a termenilor din aria semantică a iernii: frig, ger, zăpadă, viscol, îngheț, ninsoare, fulgi etc. Cel mai bine tratat, ca să spunem așa, rămâne, fără îndoială, motivul iubirii, erotismul debordant al eroinei manifestându-se uneori – cum însăși precizează – chiar dincolo de limita legii… Motiv central al cărții, „setea de iubire” generează, prin asocierea imprevizibilă a termenilor în context, imagini de o indicibilă expresivitate și originalitate, precum: „m-am ghemuit în locul lui cald/ și i-am lăsat mirosul / să mă atingă / sângele pleca și se întorcea în inimă / țineam întunericul aprins / pe limbă / țipătul mut al ființei / trecut prin toate vămile // călătorule rămâi / imprimă-mi această oră în toate nopțile” (p. 52). Dacă teoreticienii, autorii manualelor de filozofie, sunt unanim de acord că iubirea reprezintă „una dintre principalele direcții ale fericirii”, am fost sinceri interesați să aflăm și opinia unei practiciene, recte a autoarei, fină cunoscătoare, dacă nu chiar expertă în materie de amor. „Fericirea – spune ea – e ceva acidulat care ne înțeapă/ limbile / nici șampanie nici vin/ doar un somn din care ne trezim / să ne învățăm tristețea cu răbdare”. (p. 84). Nici în cazul bărbatului fericirea nu poate exista în afara iubirii, fiindcă este „fericit cel ce mai întâi a iubit/ și apoi și-a recunoscut / în plină cădere aripa / din gol înălțându-se/ în ultima secundă” (p. 71). Dinamica imaginarului poetic În sfârșit, nu putem încheia fără a semnala potențialilor cititori ai cărții remarcabila ei modernitate sub aspect formal, cvasitotalitatea pieselor fiind în vers liber și vers alb, cu excepția a două poeme de factură clasică – Oglindire (p. 21) și Lumina pe întunericul altcuiva (p. 43), care însă, tematic, sunt perfect articulate întregului. Prin bogăția și varietatea sa, imaginarul artistic constituie încă o reușită a acestui volum: aproape că nu există figură de stil (lexicalsemantică, morfosintactică, retorică, fonologică) sau procedeu artistic care să absenteze din cuprinsul cărții. Dacă metafora, ingambamentul, oximoronul, anafora etc. pot fi întâlnite la tot pasul, iată două altfel de imagini, mai rare, de natură a proba virtuozitatea autoarei. Prima dintre ele ar fi o aliterație expresivsimbolică, având la bază repetarea sunetului consonantic v plasat în poziție inițială în nu mai puțin de cinci vocabule din versurile: „Să-mi tulbure visul sânii tăi obraznici / – Vara lor prin vene încă îmi vânează – / Vindecă-mi plecarea pașilor zburdalnici” (s.n. – p. 43). Dacă aliterația e o „figură de echivalență fonologică” – cum e definită în estetica literară –, anastrofa e un procedeu artistic cu totul aparte, care ține de topică, adică de așezarea termenilor în context. Autoarea Părții nevăzute a lunii a recurs la acest procedeu ingenios pentru a evita – zic eu – o eventuală acuzație de licențiozitate/ vulgaritate. Nerezistând ispitei de a- și face cunoscut idealul de masculinitate la care aspiră, la care visează (un bărbat nud, erect, întins pe pat), a apelat la anastrofă siluind topica în chipul următor: „(…) îmi imaginez / un bărbat / patul întins gol / erect adevărul nu-mi dă voie să dorm / asta înseamnă că sunt vie / zâmbesc” (p. 10). Zâmbim și noi, nu înainte de a preciza încă o dată că poeta a reușit să ne convingă, cu asupra de măsură, că e pe deplin stăpână și pe tehnica versificației. Beneficiară a unei vitalități debordante, vizibile mai ales în erotismul ce stă să dea în clocot, frizând pe alocuri nimfomania, dacă nu chiar – cum am văzut – obsesia priapică, adică „mai mult decât prevede legea” – cum însăși recunoaște – Mioara Băluță reușește să se plaseze, cu a sa Parte nevăzută a lunii, pe creasta „noului val” al liricii existențialiste actuale.

*) Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Timişoara, Editura Eurostampa, 2015, 110 p.