tot mai des vin anotimpuri
să ne împrumute chipul
singure vin
singure se duc
aşa am cunoscut o frunză
care mi-a muşcat inima
restul nu mă cunoştea atât de bine
deşi s-ar crede că liniştea ni se taie în săbii
şi numai sângele se poate vedea
cu ochiul liber
priveşte-mă
sunt un măr verde
ascuns în coaja unui măr trist
nu voi înţelege niciodată
frunzele care îşi lasă copacul descoperit
şi caută cărbuni pe care să fumege
rădăcini de tămâie
o cale în cer şi o cărare în sânge
poate vei ajunge să mă îngropi
într-o zi undeva
cu taina mea
nu va merge nimeni ...
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu