lumea se schimbă după fiece zbor
omul care îmi întinde aripile
vrea să-i beau apă din mână
vulturul lui e alb și e orb
inima lui o roată cu zimți aruncată-n fântână
cel care se apropie
se îngroapă
apoi mă arată lumii goală
dezvelită de iarbă
ca o frunză de piatră
unde ești tu să-mi netezești drumul
să mă împotrivești uitării la fiecare pas
unde ești tu să-mi acoperi misterul
cu buzele și
rana cu sângele rămas
ceva din mine își construiește drum
de abur pe oglinda apei...
*
e sigur că sisif n-a fost călugăr
a fost un greier împăcat
cu dumnezeu
prin întuneric neumblat
seară de seară în același loc
știu sigur că era același greier
e mult
de când nu am sărbătorit împreună
noi niciodată în același loc
fără cuvinte o femeie umblă
într-o cămașă de noapte
cu ulcioare albe de pânză în mână
se lasă noaptea peste sat
sunt carne vie în satul lui blaga
lucian deasupra râpei roșii simt
pielea ta ca aurul care-mi doarme
nefolosit sub piele ...
*
și atât de aur și atât de
vis adâncindu-se în mine poezia
ca un pește spadă pierdut în pădurea de mangrove
îl aud ca pe o picătură de apă vorbind cu
sângele meu poleit urcat până în vârful
celui mai înalt copac născut
privesc în zare
o căsuță văruită în alb
și pe cineva culegându-mi frunze ...
*
eu vreau o casă aproape rotundă
aproape inutilă ideea de libertate îmi e
suficientă când mă gândesc la
atâția oameni care pun preț pe pereți
călătoria întâlnirea despărțirea destinul
sărutul încep din mijlocul durerii cum
originea punctelor cardinale de când
se dansează pe cioburi ca formă a gândirii
spre mijlocul ei mă visez
într-un cort semnat de picasso cu
o femeie beau apă dintr-un singur izvor
dintr-o singură cană privind de sus
orașul o gâză un măr un miriapod acrobat
absolut o linie curbă frântă dreaptă
o pată de culoare pe cai de argint unul
yin unul yang unul noi și tot e ceva măreț
prin admirație ...
*autori Mioara Băluță și Ion Dragoș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu