dragoste în vremea zăpezii și încă ceva...*

a fost odată un rege sărac
care trăia într-un poem adevărat ...

mai întâi se lua lumina
ai mei aprindeau lumânarea
legau câinele
colindătorii veneau după aceea
cu mâinile mușcate de frig
își treceau glasul prin sufletul mamei
a noastre a tuturor
"tu a cui ești? " alinta întrebarea
zâmbetul ochilor mari
merele treceau dintr-o mână în alta
fără să simtă nașterea
durerea

timpul în care nu mai sunt mă apasă
acum am un câine în casă cândva
undeva a existat un rege sărac
o avere imensă amintirile
sunt prea mari și nu mai pot să se dizolve
de sub piele...

                           *

                                când ea cu mâinile ei își face dreptate
                                dreptatea strălucește 
                                e în ea 
                                și totuși se vede

                               nu poate fi doar un text
                               atâta timp cât mai e și o inimă
                               drept răsplată sărut și un câine
                               de pe cărțile de tarot

                               cel pe care îl găsești e acela
                               care te caută ca și cum ar avea
                               ochii tăi să te îmbrățișeze să te bată
                               pe spate cu palmele să-ți intre aer

                              acolo între coaste și timp nemăsurat
                              apoi dă drumul la toți vulturii din el
                              lumea să o colinde
                              pe placul tuturor lumea să fie în balanță...


                           *

frunzele nu au fost demult atât de cuminți
semn că toamna s-a ascuns pe sub zăpezi
ca o cabană în munți
unde tot ce-i viu adoarme în liniște
.
fiecare gând poartă o amintire din eden
beteală sclipind în pomul cunoașterii un glob
nu se poate opri din rotit zăpada arde pietrele
iarba ca o lumânare stinsă fumegă
 .
și din toate se ridică un refren asemeni pleoapei
ochiului deschis în mine privește cum numai eu îl aud
singură adunându-mă împărțindu-mă tuturor deodată...


*

                                 mai faceți o troiță
                                și o groapă ca un semn de circulație
                                poate ne ocolește durerea 

                                toată ziua e iarnă
                                noaptea nu îmi e frig
                                mă îmbrățișează picioarele tale aurul
                                își pierde valoarea instinctiv neobosit
                                fac lingouri și fac

                                toată ziua e iarnă văd
                                un pom de sprijin desfrunzit
                                și nu fac nimic nu facem nimic
                                am învățat să trăim din frunza căzută
                                într-o groapă tăiată
                                și moartea oftează la câini

                                o troiță e pe placul tuturor...
.
*autori Mioara Băluță și Ion Dragoș