merg prin ape cu spatele
va veni o clipă când sufletul
cu furie va trânti ușile
trupului meu copt
halatul meu alb
desprinzându-se mă va lăsa pământului
iubind
am ridicat acești pereți
de aer pentru acei care
încă nu-și înțeleg sângele pentru
acela care trăiește cu apa în cerc
ondulându-se îndepărtându-se
apropiindu-se
mirându-se nu întrebați de ce ...
*
malurile negre nu se mai văd negre
trebuie să scriu despre alb despre
îngălbenirea albului
cum e firul de apa uscat
pe rochia de mireasă a mamei
printre valuri și cascade ecou
răspuns privat care să rimeze cu foamea
cineva de pe cineva trebuie să sfâșie
haina liniștea să iasă din trup
din singurătate să rămână
singurătatea
să-și trăiască numele
să-mi lase mie numai
poezia și carnea ...
*
în lumea noastră statică
părem mai grăbiți ca niciodată
și doar am renunțat pe rând
la fumat
apoi la euri
acum stăƒm fiecare în spitalul lui
privind ca niște bolnavi descumpăniți
un medic bolnav
în centrul orașului se-aprind lumini
trupul mi se înconvoaie
se face arc în spatele faptelor
transparente umbre lipsite de zid
se apropie rostind încet
tot mai încet
numele pe care inima îl tipăƒ
nimeni nu aude nu răƒspunde nimeni
lumea e un spital în care
fiecare își bea liniștit
ceaiul amar cu lăƒmâie ...
*
și brusc mi s-a făcut un dor cumplit
de-o noapte albă tu
nu știi ce e acela un zmeu copilul meu știe
stinge lumina și privește pe geam
când afară ninge
când afară e afară cu tine tu
peste orice urmă
de îndoială cu corpul tău electric
acoperit de-o pânză albă poți
să renunți la tot
să nu spui nimănui că nu era zăpadă
era doar o noapte banală
peste o sticlă spartă
nu mă-ntreba de ce ...
*autori Mioara Băluță și Ion Dragoș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu