îmi amintesc umerii lui
erau ca umerii tăi
lângă mainile mele albe nesigure
abia trezite în carnea ta venindu-și în fire
vorbeam pe tăcute în limba noastră
a existenței
sufletul avea tot și nimeni nu întreba ce are...
*
știam numai că sunt
mișcate de aceleași gânduri
despre care vorbim la fel
cu același aer am citit și am scris
nenumărate poeme
prin lumina lor să ne salvăm noaptea
cărjelor le-am dăruit înapoi un copac
și tăcerea
un punct de sprijin desfrunzit așa
îmi amintesc umerii tăi viața...
*
avem timp îmi spuneau
din întuneric ochii
hai acasă
noaptea e un bloc peste blocuri
oricum ne-am privi
mă recunosc în frică
înainte de-a mă visa un copac roditor
în jurul meu au căzut mere ursite
și totuși
îmi tremură pleoapele mă zbat
ca un pește uitat de valuri pe mal când
se retrag valurile
știu
un poet le mișcă pe toate ...
.
.
*
de sus venit să facă țăndări
un fulger poetul tocmai a dispărut
în ordinea cuvintelor aparent întâmplătoare pot
clătina o frunză pot înflori sau
pot să îi despice trunchiul cu o respirație
mai mult decât tot aerul din burta unei nave
de război zdrobită de un simplu glonț
gând mut descompus
transparent privilegiu să îi cunoști puterea
și să o părăsești odată cu pământul
pentru o clipă casa ta femeia fereastra toate
în așternuturi proaspete mereu
de sus venite și trimise țăndări înapoi sus
tu trebuie să știi că înapoia lor sunt tot eu ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu